Viaţa duhovnicească în Ortodoxie

Viaţa duhovnicească în Ortodoxie cunoaşte o mare bogăţie de forme, dintre care monahismul rămîne cea clasică. Totuşi, spre deosebire de monahismul apusean, cel din Răsărit nu cuprinde atît de multe ordine deosebite. Aceasta se explică prin însăşi concepţia vieţii mănăstireşti, al cărei scop nu poate fi altul decît unirea cu Dumnezeu, prin lepădarea totală de viaţa acestei lumi. În timp ce clerul de mir (preoţii şi diaconii căsătoriţi), ca şi frăţiile de mireni, pot să se ocupe cu activităţi sociale sau să se dedice altor activităţi din afară, cu totul altfel este pentru călugări. Ei se călugăresc spre a veghea înainte de toate la rugăciune, la lucrarea lăuntrică în cadrul unei mănăstiri sau într-un schit. Între o mănăstire cu viaţă obştească şi sihăstria unui pustnic care continuă tradiţiile Părinţilor pustiului sînt mai multe tipuri intermediare de aşezăminte mănăstireşti. În general, s-ar putea spune că monahismul răsăritean este numai contemplativ, dacă distincţia dintre cele două căi, contemplativă şi activă, ar avea în Răsărit acelaşi înţeles ca în Apus. În realitate, cele două căi nu se pot delimita la cei ce trăiesc viaţa duhovnicească răsăriteană: una nu se poate exercita fără cealaltă, deoarece măiestria ascetică, şcoala rugăciunii lăuntrice primesc numele de lucrare duhovnicească. Dacă monahii îndeplinesc uneori munci fizice, ei o fac tot în scop ascetic, spre a reuşi mai bine să rupă firea răzvrătită, precum şi spre a scăpa de lenevirea vrăjmaşă vieţii duhovniceşti. Spre a ajunge la unirea cu Dumnezeu, în măsura în care acest lucru se poate împlini aici, pe pămînt, este nevoie de un efort necontenit sau, mai precis, de o veghe neîncetată, aşa încît integritatea omului lăuntric, unirea minţii cu inima (ca să folosim expresia asceticii ortodoxe), să poată ţine piept tuturor atacurilor duşmanului, tuturor pornirilor pătimaşe ale firii căzute. Firea omenească trebuie să se schimbe, ea trebuie să fie transfigurată din ce în ce mai mult prin har pe calea sfinţirii, care nu are numai o însemnătate duhovnicească, ci şi trupească şi, prin aceasta, cosmică. Nevoinţa duhovnicească a unui cenobit sau a unui pustnic retras din lume, chiar dacă rămîne nebăgată în seamă de către cei mai mulţi, totuşi îşi păstrează valoarea pentru întreaga creaţie. Iată de ce aşezămintele mănăstireşti s-au bucurat întotdeauna de o mare cinste în toate ţările din lumea ortodoxă.

Rolul marilor centre de spiritualitate a fost considerabil, nu numai în viaţa bisericească, dar şi în domeniul cultural şi politic. Mănăstirile de la Muntele Sinai, de la Studion, de lîngă Constantinopol, republica monahală de la Muntele Athos unde se află călugări din toate naţiunile (inclusiv monahi latini, înainte de separare), alte centre mari din afara Imperiului, ca mănăstirile de la Tîrnovo din Bulgaria şi mari lavre din Rusia – Pecerska de la Kiev, Sfînta Treime de lîngă Moscova – au fost citadele ale Ortodoxiei, şcoli de viaţă duhovnicească a căror influenţă religioasă şi morală a fost de primă importanţă în formarea creştină a noilor popoare. Dar, cu toate că idealul monahismului are o atît de mare influenţă asupra sufletelor, monahismul nu a fost singura formă de viaţă duhovnicească pe care Biserica a pus-o la dispoziţia credincioşilor. Calea unirii cu Dumnezeu poate fi urmată şi în afara mănăstirilor, în toate stările vieţii omeneşti. Formele exterioare se pot schimba, mănăstirile pot dispărea aşa cum au dispărut astăzi în Rusia, dar viaţa duhovnicească continuă cu aceeaşi tărie, găsind moduri noi de exprimare.


Hagiografia răsăriteană, de o bogăţie extraordinară, înfăţişează alături de sfinţi călugări mai multe exemple de desăvîrşire duhovnicească atinsă în lume de simplii laici şi chiar de către persoane căsătorite. Ea cunoaşte, de asemenea, şi căi de sfinţire ciudate şi neobişnuite, cum sînt cele ale nebunilor pentru Hristos, care săvîrşeau acte nefireşti pentru a-şi ascunde darurile duhovniceşti de ochii celor din jur, sub înfăţişarea respingătoare a nebuniei, sau, mai degrabă, spre a se desprinde de legăturile lumii acesteia în expresia cea mai intimă şi mai stînjenitoare pentru duh, aceea a eului nostru social. Unirea cu Dumnezeu se arată adesea prin daruri harismatice, cum ar fi de exemplu cel al îndrumării duhovniceşti exercitate de stareţi ori bătrîni. Aceştia sînt, cel mai adesea, călugări care şi-au petrecut mai mulţi ani din viaţă în rugăciune, feriţi de orice atingere cu lumea şi care, către sfîrşitul vieţii, deschid larg uşile chiliei pentru toţi. Ei au darul de a pătrunde în adîncurile de nepătruns ale conştiinţelor, de a scoate la iveală păcatele şi poverile lăuntrice care, cel mai adesea, ne rămîn necunoscute, de a întări sufletele împovărate, de a îndruma pe oameni, nu numai pe calea duhovnicească, dar şi în toate întîmplările vieţii lor obişnuite.

Experienţa individuală a marilor mistici ai Bisericii Ortodoxe ne rămîne cel mai adesea necunoscută. În afara cîtorva cazuri rare, literatura duhovnicească a Răsăritului creştin nu cunoaşte deloc scrieri autobiografice privind viaţa lăuntrică, cum ar fi cele ale Sfintei Angela de Foligno, ale lui Henri Suso sau cum ar fi Povestea unui suflet a Sfintei Tereza din Lisieux. Calea unirii mistice este de obicei o taină a lui Dumnezeu şi a sufletului care nu se dă pe faţă, decît duhovnicului sau cîtorva ucenici. Ceea ce se arată în afară sînt doar roadele unirii: înţelepciunea, cunoaşterea tainelor dumnezeieşti exprimată într-o învăţătură teologică sau morală, în sfaturi care sînt destinate să întărească pe fraţi. În ceea ce priveşte latura intimă şi personală a experienţei mistice, ea rămîne ascunsă tuturor privitorilor. Sfîntul Bernard nu vorbeşte direct despre experienţa sa personală decît foarte rar, o singură dată în Cuvîntări la Cîntarea Cîntărilor, şi atunci cu un fel de sfială, în felul Sfîntului Pavel. A fost necesar să se ajungă la o anumită sciziune între experienţa personală şi credinţa ortodoxă, între viaţa individuală şi viaţa Bisericii pentru ca spiritualitatea şi dogma, mistica şi teologia să devină două domenii deosebite, pentru ca sufletele, nemaigăsind destulă hrană în sumele teologice, să înceapă să caute cu lăcomie povestiri referitoare la experienţele mistice individuale, pentru a se reîmprospăta într-o atmosferă de duhovnicie. Individualismul mistic a rămas străin vieţii duhovniceşti a Bisericii de Răsărit. Părintele Congar are dreptate cînd spune:

Am ajuns nişte oameni deosebiţi. Avem acelaşi Dumnezeu, dar ne deosebeşte felul în care stăm înaintea Lui şi nu putem să cădem de acord asupra felului legăturii noastre cu El. Dar pentru a ajunge la o apreciere cu privire la aceste deosebiri duhovniceşti ar trebui s-o examinăm în expresiile sale desăvîrşite, adică în tipurile diferite de sfinţi din Apus şi din Răsărit, după separare. Am putea astfel să ne dăm seama de strînsa legătură care există dintotdeauna între dogma mărturisită de Biserică şi roadele duhovniceşti pe care ea le produce, căci experienţa lăuntrică a unui creştin se împlineşte în cercul trasat de învăţătura Bisericii, în limitele dogmei care îi modelează persoana.

Nu vom putea înţelege niciodată o spiritualitate dacă nu vom ţine seama de dogma care îi stă la temelie. Trebuie să acceptăm lucrurile aşa cum sînt şi să nu căutăm a explica deosebirea dintre spiritualitatea Apusului şi cea a Răsăritului prin cauze de ordin etnic sau cultural, atîta vreme cît este în joc o cauză majoră, şi anume o cauză dogmatică. De asemenea, nu trebuie să spunem că problema purcederii Sfîntului Duh sau aceea referitoare la natura harului nu au o însemnătate mare în ansamblul învăţăturii creştine, care rămîne mai mult sau mai puţin identică la romano-catolici şi la ortodocşi. În dogme atît de fundamentale, tocmai acest mai mult sau mai puţin este important, căci el dă un accent deosebit întregii doctrine, o înfăţişează în altă lumină, adică dă naştere la o viaţă duhovnicească deosebită.

Vladimir Lossky


Autor: Viviana