Chip și asemănare


Dacă omul conţine în el toate elementele din care este alcătuit universul, totuşi nu în această calitate constă adevărata sa desăvârşire, titlul său de glorie. Nu este nimic remarcabil în a vrea să faci din om chipul şi asemănarea universului; căci pământul trece, cerul se schimbă, şi conţinutul lor este la fel de trecător ca şi forma care le conţine. Se spunea: omul este un microcosmos şi, crezând că preamăresc natura umană prin acest nume pompos, nu s-a observat că omului i se confereau în acelaşi timp calităţi proprii ţânţarilor şi şoarecilor. Desăvârşirea omului nu constă în faptul că el este asemănător cu totalitatea creaturilor, ci în ceea ce îl deosebeşte de cosmos şi-l face asemănător Creatorului. Revelaţia ne învaţă că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Toţi Părinţii Bisericii, atât cei din Răsărit, cât şi cei din Apus, sunt de acord să vadă în actul creaţiei omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu o oarecare orânduire, un acord primordial între fiinţa omenească şi Fiinţa dumnezeiască. Uneori se atribuie caracterul de chip al lui Dumnezeu demnităţii împărăteşti a omului, superiorităţii sale în lumea sensibilă, alteori se vrea închipuit în firea sa duhovnicească, în suflet sau în partea principală, conducătoare a fiinţei sale, în minte, în facultăţile superioare ca inteligenţa, raţiunea sau în libertatea proprie omului, facultatea de a se determina din interior, în virtutea căreia omul este adevăratul principiu al actelor sale. Câteodată chipul lui Dumnezeu este asimilat cu vreo calitate a sufletului, cu simplitatea lui, cu nemurirea lui sau cu facultatea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de a trăi în legătură cu El, cu posibilitatea de participare la Dumnezeu, cu sălăşluirea Duhului Sfânt în suflet.

În alte cazuri, chipul lui Dumnezeu se prezintă sub un dublu aspect: este, mai întâi, libertatea formală a omului, liberul arbitru sau facultatea de a alege, care nu poate fi distrusă prin păcat; pe de altă parte, este „chipul ceresc“, conţinutul pozitiv al chipului, care este comuniunea cu Dumnezeu în virtutea căreia natura omenească înainte de păcat era îmbrăcată în Cuvântul şi în Duhul Sfânt. În sfârşit, ca la Sfântul Irineu, şi la Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Grigorie Palama, nu numai sufletul, dar şi trupul omenesc ar fi părtaş la calitatea de chip, ar fi creat după chipul lui Dumnezeu.

Numele de om, zice Sfântul Grigorie Palama, nu este dat sufletului sau trupului luate în mod separat, ci amândurora împreună, căci împreună ele au fost create după chipul lui Dumnezeu. Omul, după Palama, este după chipul lui Dumnezeu mai mult decât îngerii, pentru că sufletul său unit cu trupul deţine o energie dătătoare de viaţă prin care se însufleţeşte şi stăpâneşte trupul, putere de care îngerii, duhuri fără de trup, sunt lipsiţi, deşi sunt mai aproape de Dumnezeu datorită simplităţii firii lor duhovniceşti.
Ca şi îngerii, care au fost creaţi în tăcere, după expresia Sfântului Isaac Sirul, omul n-a fost creat printr-o poruncă dumnezeiască adresată pământului. Dumnezeu Însuşi l-a plăsmuit din ţărâna pământului cu înseşi mâinile Sale, adică prin Cuvântul şi Duhul Său, după cum spunea Sfântul Irineu, şi El (Dumnezeu-Tatăl) i-a insuflat suflarea de viaţă. Cuvântul lui Dumnezeu, luând o bucată din pământul de curând creat, a modelat cu mâinile Sale nemuritoare chipul nostru şi i-a dat viaţă: căci duhul pe care i l-a insuflat este o revărsare din dumnezeirea cea nevăzută. Astfel, din ţărână şi din suflare, omul a fost creat chip al Celui nemuritor, căci atât într-unul [trupul], cât şi în celălalt [sufletul] stăpâneşte firea cea duhovnicească.

Tocmai pentru aceasta, în calitatea mea de pământ, eu sunt legat de viaţa de aici dar, fiind şi părticică dumnezeiască, port în mine dorul după viaţa viitoare. Şi în aceeaşi omilie consacrată sufletului, el spune: Sufletul este o suflare a lui Dumnezeu şi, cu toate că este ceresc, se lasă amestecat cu pământul. El este o lumină închisă într-o peşteră, dar care nu este mai puţin lumină dumnezeiască şi de nestins.
Tălmăcită astfel, creaţia după chipul lui Dumnezeu ar fi în contradicţie cu învăţătura creştină, care vede în om o făptură chemată să ajungă la unirea cu Dumnezeu, să devină dumnezeu prin har, dar nicidecum un Dumnezeu prin însăşi originea Sa. Ar fi de neconceput: sau Adam n-ar putea să păcătuiască, fiind prin sufletul său Dumnezeu, părticică din Dumnezeu, sau păcatul originar ar cădea asupra firii dumnezeieşti – Dumnezeu Însuşi ar păcătui în Adam. Dacă eşti cu adevărat suflare a lui Dumnezeu şi destin dumnezeiesc, aşa cum socoteşti, atunci aruncă toată nedreptatea, ca să te pot crede. Cum se face că tu eşti aşa de mult tulburat de ispitirile vrăjmaşului, cu toate că eşti unit cu Duhul ceresc? Dacă tu, în ciuda unui asemenea ajutor, înclini totuşi spre pământ, vai cât de puternic trebuie să fie păcatul tău!.

Amestecat cu Duhul ceresc, sufletul este deci ajutat de ceva mai mare ca el. Tocmai prezenţa acestei forţe dumnezeieşti în el este cea care i-a dat numele de părticică din dumnezeire, căci sufletul îşi are începutul o dată cu revărsarea de dumnezeire insuflată, care este harul. Suflarea dumnezeiască arată, aşadar, un mod de creaţie în virtutea căruia duhul omenesc este strâns legat de har, produs de har, aşa cum mişcarea aerului este produsă de suflare, duhul cuprinzînd această suflare şi neputând să fie despărţit de ea. Este o împărtăşire din energia dumnezeiască proprie sufletului, care este arătată prin expresia părticică din dumnezeire. Sfântul Grigorie de Nazianz vorbeşte de participare cu prilejul celor trei lumini dintre care prima este Dumnezeu, Lumină supremă, neapropiată, negrăită; a doua, îngerii,o anumită revărsare sau împărtăşire din prima Lumină; a treia, omul, numit şi el lumină din pricina duhului său iluminat de Lumina arhetip, care este Dumnezeu. Crearea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu presupune deci ideea unei participări la fiinţa dumnezeiască, ideea unei comuniuni cu Dumnezeu. Adică ea presupune harul.

Nu se poate defini în ce constă chipul lui Dumnezeu din om. Noi nu-L putem concepe altfel decît prin mijlocirea ideii de participare la bunurile nesfârşite ale lui Dumnezeu. Prin natura sa, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, Dumnezeu este bunătate, este acea bunătate care poate fi concepută sau, mai degrabă, El este dincolo de bunătatea care poate fi concepută şi înţeleasă. El nu creează deci viaţa omenească dintr-un alt motiv decât că este bun. Fiind astfel şi creând din acest motiv firea omenească, El nu a vrut să-şi arate pe jumătate puterea bunătăţii Sale, desăvârşirea bunătăţii Sale constă în aceea că face ca omul să iasă din nefiinţă la fiinţă, să nu fie lipsit de vreun bine. Or, şirul acestor bunătăţi este aşa de lung, încît este imposibil să le enumerăm. De aceea, toate sunt conţinute pe scurt în expresia că omul este chipul lui Dumnezeu. Căci este cum s-a spus că Dumnezeu a făcut natura omenească părtaşă la tot binele, dar dacă chipul ar fi fost întru totul asemănător frumuseţii Prototipului său, nu ar mai fi fost chipul Său, ci s-ar fi confundat cu El.
Deci, ce diferenţă există între dumnezeire şi cel care este după chipul Său? Este aceasta: unul este necreat [Dumnezeu], celălalt [omul] primeşte existenţa prin creaţie. Sfântul Grigorie de Nyssa, prin chipul lui Dumnezeu înţelege desăvârşirea finală, starea îndumnezeită a omului ce se împărtăşeşte din deplinătatea dumnezeiască, din deplinătatea bunătăţilor Sale. Iată de ce, vorbind despre chipul limitat la împărtăşirea din anumite bunuri, despre chipul în devenire, el va vedea caracteristica specifică a omului în faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi, mai ales, în aceea că el este liber de orice necesitate şi că nu este supus nici unei constrângeri fizice, dar că are o voinţă independentă. Virtutea este, într-adevăr, ceva independent şi stăpân pe sine.

Vladimir Lossky



Autor: Viviana