În anul 15 al domniei cezarului Tiberiu (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu în pustie, s-a dus în regiunea Iordanului, pentru a predica pocainţa către mulţimile care veneau la el, atrase de viaţa sa îngerească. El îi boteza în apele Iordanului în semn de curăţire de păcatele lor, şi pentru a-i pregăti să îl primească pe Mântuitorul el îi îndruma să facă mai curând roade vrednice de pocainţă, decât să se laude că sunt fiii lui Avraam. Reluând cuvintele prorocului Isaia, el le spunea :

Un glas strigă: "În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe, drepte şi cele colţuroase, căi netede. Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit".(Isaia 40, 3-5).

Pentru că poporul se întreba dacă nu cumva era el Mântuitorul aşteptat de atâtea generaţii, Ioan le spune: "Eu vă botez cu apă, dar vine altul mai mare decât mine, El vă va boteza cu foc şi cu Duh Sfânt".

Curaţenia sa şi dragostea sa pentru feciorie erau într-atât de mari încât fost socotit vrednic nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al cărui Înainte-mergător a fost să fie, ci chiar să Îl boteze în Iordan ("ca să se plinească dreptatea") şi să fie martorul descoperirii Sfintei Treimi cu acest prilej (de acest moment facem pomenire la Teofanie, 6 ianuarie).

Sfântul Ioan medita fără încetare la Cuvântul lui Dumnezeu şi le considera pe toate ale acestei lumi ca fără valoare faţă de Legea dumnezeiească, a cărei desăvârşită întruchipare era viaţa sa. De aceea nu se temea să adreseze reproşuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de ruşine şi dezmăţat care, contrar Legii, se căsătorise cu Irodiada, soţia fratelui său Filip pe când acesta din urmă era încă în viaţă şi avusese cu ea o fată, Salomeea. Profetul îi vorbea în numele lui Dumnezeu : "Nu îţi este ingăduit să ai ca soţie pe femeia fratelui tau". De aceea Irodiada nutrea o ură puternică împotriva lui Ioan şi voia să îl omoare; era însa impiedicată de Irod, care îl proteja pe Ioan, ca bărbat drept şi sfânt, dar mai ales pentru că se temea de popor, care îl cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. In cele din urma Irodiada cea perfidă îşi atinse scopul si facu astfel încât Profetul sa fie dus la inchisoare în fortareata din Macheronte. Când fu aniversarea zilei de nastere a regelui, în apropierea Paştilor, acesta invită pe notabilii regatului sau la un mare ospat, in timpul caruia toti se dedara imbuibarii si betiei. Salomeea dansa cu voluptate in fata mesenilor acestui banchet al slavei desarte, si ea placu privirii desfrânate a tatalui sau care ii jura sa ii dea ca recompensa orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumatate din regatul sau. La sfatul mamei sale, tânara ceru sa ii fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezatorul. Regele se simti incurcat, dar din cauza juramântului sau, si pentru a nu-si pierde onoarea in fata invitatilor, se decise sa il omoare pe Cel Drept. Sentita fu pe loc executata, un soldat ii taie capul Sfintului Ioan in inchisoare si il aduse imediat, inca sângerând, pe un platou, in sala de ospat care adresa in tacere reprosul sau fata de slabiciunea criminala a regelui. Salomeea prezenta mamei sale trofeul.
Ea a poruncit ca trupul să-l arunce, iar ucenicii, luîndu-l noaptea în taină, l-au îngropat în Sevastia, cetatea Samariei. Însă capul l-a îngropat Irodiada, în curtea sa, în pămînt adînc, la un loc ascuns şi necinstit. Despre aceasta ştia numai femeia lui Huza, economul lui Irod, cea cu numele Ioana, care se pomeneşte în Evanghelia lui Luca. Aceea, avînd jale de uciderea cea nevinovată a Sfîntului Marelui prooroc Ioan şi de batjocura ce se făcuse cinstitului său cap, l-a luat de acolo noaptea, în taină, şi, punîndu-l într-un vas de lut, l-a îngropat în muntele Eleonul, unde era satul lui Irod. Cînd a auzit Irod vestea despre Iisus, a gîndit împreună cu Irodiada, nu cumva a înviat Ioan? Căutînd capul lui Ioan şi negăsindu-l, nu se pricepeau ce să fie. Apoi a zis Irod către casnicii săi despre Iisus: "Ioan pe care l-am tăiat, acela s-a sculat din morţi şi pentru aceasta se lucrează puteri prin el".

După aceasta, trecînd multă vreme, un bărbat oarecare slăvit, care era dintr-un palat împărătesc şi crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, anume Inochentie, lepădîndu-se de lume, a mers în Sfînta Cetate a Ierusalimului şi, cumpărînd în muntele Eleonului locul acela, care altădată era satul lui Irod, a zidit acolo o chilie şi, îmbrăcîndu-se în rînduiala monahicească, vieţuia după Dumnezeu. Vrînd să zidească o biserică mică de piatră, a săpat un şanţ pentru temelie. Şi, după dumnezeiasca rînduială, a găsit capul ascuns în pămînt, în vasul cel de lut. Din unele minuni care se făceau în acea vreme şi prin dumnezeiască descoperire, cunoscînd că acela este capul Mergătorului înainte, îl păstra la sine cu cinste. Iar cînd era să se sfîrşească, văzînd urîciunea pustiirii, stînd la locul cel sfînt - căci în acele vremuri împărăţia închinătorilor la idoli, stăpînind pretutindeni sfintele locuri în Ierusalim, cu idoli şi cu urîtele lor jertfe, monahul acela a ascuns sfîntul cap al Mergătorului înainte iarăşi în sînul pămîntului, în acelaşi loc, ca să nu i se facă vreo necinste după sfîrşitul său. Dar acel loc, ce a fost altădată satul lui Irod şi în care era chilia şi biserica cea mică, pustiindu-se după dînsul prin lungimea vremii, a căzut şi s-a asemănat cu pămîntul şi iarăşi acel cinstit cap a fost neştiut de nimeni, vreme de mulţi ani.

Doi monahi de la răsărit s-au sfătuit să se închine cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci în Ierusalim, care s-a aflat de împărăteasa Elena, precum şi Mormîntului Domnului şi la toate sfintele locuri. Apoi s-a arătat unuia dintre dînşii Sfîntul Ioan Mergătorul înainte, în vedenia somnului, poruncindu-i să scoată din sînul pămîntului cinstitul lui cap, arătîndu-i locul în satul lui Irod unde era ascuns. Săpand, au aflat comoara cea fără de preţ, adică sfantul cap al Mergătorului-Înainte, şi, punîndu-l într-un sac din păr de cămilă, s-au întors la locul lor. Dar ei nu voiau să ducă singuri cinstitul cap, ci îl încredinţară unui om necunoscut care s-a întors acasă la soţia sa, ducînd, ca pe o comoară de mare preţ, capul Mergătorului-Înainte, cel mai scump decît toate bogăţiile, pentru care Dumnezeu a binecuvîntat casa olarului cu toată îndestularea.

Prin viata precum si prin moartea sa, Inaintemergatorul ramâne de asemenea pentru toti Crestinii un Profet si un stapânitor al vietii spirituale. Prin comportamentul sau ireprosabil, el ii invata sa lupte pâna la moarte impotriva pacatului, nu numai pentru respectul dreptatii si ascultarea Legii lui Dumnezeu dar si pentru a inainta in virtute si curatia inimii. Orice constiinta cizelata prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamana deci cu Inaintemergatorul si croieste "caile Domnului" in sufletul care se caieste, pentru a-i da cunoasterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).