În tradiţia răsăriteană nu s-a făcut niciodată o distincţie netă între mistică şi teologie, între trăirea personală a tainelor dumnezeieşti şi dogma afirmată de Biserică. Cuvintele rostite acum un veac de către un mare teolog ortodox, Mitropolitul Filaret al Moscovei, exprimă exact această atitudine: Nici una dintre tainele înţelepciunii celei mai ascunse a lui Dumnezeu nu trebuie să ne pară străină sau cu totul mai presus de noi (transcendentă), ci se cade să ne potrivim mintea cu toată smerenia spre contemplarea celor dumnezeieşti.
Invăţătura Bisericii nu ar avea nici o influenţă asupra sufletelor dacă nu ar exprima o trăire oarecum lăuntrică a adevărului dat într-o măsură diferită fiecărui credincios.
Nu din întîmplare tradiţia Bisericii de Răsărit a rezervat denumirea de "teologul" numai pentru trei scriitori sacri, dintre care primul este Sfîntul Ioan, cel mai "mistic" dintre cei patru evanghelişti, al doilea, Sfîntul Grigorie de Nazianz, autor de poeme contemplative, al treilea, Sfîntul Simeon, supranumit "Noul Teolog", care proslăveşte unirea cu Dumnezeu.
Mistica este, aşadar, socotită drept desăvîrşirea sau piscul întregii teologii, drept teologia prin excelenţă.
Teologia creştină, în ultimă instanţă, este dintotdeauna un mijloc, un ansamblu de cunoştinţe care trebuie să servească un scop care este mai presus de orice cunoaştere. Această ţintă ultimă este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea,cum îi spun Părinţii greci.
Biserica apara însăşi ideea de îndumnezeire ca scop universal: "Dumnezeu S-a făcut om pentru ca oamenii să poată deveni dumnezei". "Dumnezeu l-a creat pe om numai prin voinţa Sa, dar nu-l poate mîntui fără concursul voinţei omeneşti."
În ceea ce priveşte Biserica de Răsărit, aşa cum am spus, ea nu face o deosebire netă între teologie şi mistică, între domeniul credinţei comune şi acela al trăirii personale.
Ortodoxia nu cunoaşte un cap văzut al Bisericii. Unitatea Bisericii se exprimă prin comuniunea capilor bisericilor locale între ei, prin acordul tuturor bisericilor în privinţa unui sinod local.
Biserica fiind sobornicească în toate părţile sale, fiecare dintre mădularele sale nu numai clerul, ci şi fiecare laic este chemat să mărturisească deopotrivă şi să apere adevărul tradiţiei.
Primind harul Sfîntului Duh în taina mirungerii, un creştin nu poate fi inconştient de credinţa sa; el rămîne tot timpul responsabil în faţa Bisericii. De aici caracterul frămîntat şi adesea tulbure al vieţii bisericeşti în Bizanţ, în Rusia, precum şi în celelalte ţări ale lumii ortodoxe. Dar acesta este preţul plătit pentru vitalitatea religioasă, pentru intensitatea vieţii duhovniceşti, care pătrunde în poporul credincios, unit prin conştiinţa că formează un singur trup cu ierarhia Bisericii. De aici rezultă, de asemenea, această putere de neînvins care a îngăduit Ortodoxiei să treacă prin toate încercările, cataclismele şi bulversările.

Biserica Ortodoxă, deşi în mod obişnuit numită "Biserica de Răsărit", nu se socoteşte mai puţin Biserică ecumenică.
Ortodoxia a fost aluatul prea multor culturi deosebite spre a fi socotită drept forma culturală a creştinismului răsăritean: aceste forme sînt diferite dar credinţa este una. Ea nu a opus niciodată diverselor culturi naţionale o cultură care să treacă în exclusivitate drept ortodoxă. Iată de ce activitatea misionară s-a putut dezvolta în chip atît de uimitor.

Viaţa duhovnicească în Ortodoxie cunoaşte o mare bogăţie de forme, dintre care monahismul rămîne cea clasică. Totuşi, spre deosebire de monahismul apusean, cel din Răsărit nu cuprinde atît de multe ordine deosebite. Aceasta se explică prin însăşi concepţia vieţii mănăstireşti, al cărei scop nu poate fi altul decît unirea cu Dumnezeu, prin lepădarea totală de viaţa acestei lumi.
Spre a ajunge la unirea cu Dumnezeu, în măsura în care acest lucru se poate împlini aici, pe pămînt, este nevoie de un efort necontenit sau, mai precis, de o veghe neîncetată, aşa încît integritatea omului lăuntric, "unirea minţii cu inima" (ca să folosim expresia asceticii ortodoxe), să poată ţine piept tuturor atacurilor duşmanului, tuturor pornirilor pătimaşe ale firii căzute.

Firea omenească trebuie să se schimbe, ea trebuie să fie transfigurată din ce în ce mai mult prin har pe calea sfinţirii, care nu are numai o însemnătate duhovnicească, ci şi trupească şi, prin aceasta, cosmică. Nevoinţa duhovnicească a unui cenobit sau a unui pustnic retras din lume, chiar dacă rămîne nebăgată în seamă de către cei mai mulţi, totuşi îşi păstrează valoarea pentru întreaga Creaţie. Iată de ce aşezămintele mănăstireşti s-au bucurat întotdeauna de o mare cinste în toate ţările din lumea ortodoxă.
Călugări care şi-au petrecut mai mulţi ani din viaţă în rugăciune, feriţi de orice atingere cu lumea au darul de a pătrunde în adîncurile de nepătruns ale conştiinţelor, de a scoate la iveală păcatele şi poverile lăuntrice care, cel mai adesea, ne rămîn necunoscute, de a întări sufletele împovărate, de a îndruma pe oameni, nu numai pe calea duhovnicească, dar şi în toate întîmplările vieţii lor obişnuite.
(Vladimir Lossky- Teologia mistica a Bisericii de Rasarit)