Putini sunt creștinii aceia pe care marele praznic al Învierii Mântuitorului îi lasă reci și indiferenți, nedoritori să meargă la vreo biserică în noaptea slujbei, să se roage și să se bucure alături de ceilalți de marea minune a ridicării din morti a lui Hristos. Nu e de mirare ca an de an, bisericile sunt pline, ba chiar neîncăpătoare, așa cum nu sunt în duminicile obișnuite.

Ai zice că de Paști creștinii se înmulțesc brusc, ca dupa cine stie ce convertire uriașă făcuta printre păgâni care lasa idolii lor pentru a veni la Adevăratul Dumnezeu.Dar după cât de brusc s-au inmulțit, tot atqt de berus se vor și evapora pentru restul vremii, lăsând bisericile „babelor” și „ologilor” sau vreunor mistici mai fervenți. Vorba aceea: „din an în Paști”. Idolii noului mileniu, răzbesc în fața celor nu prea tari in credința lor, care speră că dumnezeu va înțelege că în ziua de azi, dacă nu alergi, nu dai din coate, dacă nu te descurci, dacă nu rezolvi, nu trăiești.Poate că Dumnezeu va înțelege, poate nu.....Deocamdată iată-i pe toți în biserica, înghesuiți unii în alții, cu haine bune, cu parfumuri mai mult sau mai puțin nimerite, cu mașinile parcate de-a valma.Ba chiar și cu ceva băutura (la cei tineri- ca doar e sarbătoare, nu?), cu chef de chef, pentru ca Paștele se incheie invariabil la câte o discotecă cu manele si cu burice scuturete cu ardoare,

Mulțimea freamătă, nu pricep decât câțiva de ce stau afară, de ce trebuie încuiata biserica si de ce se tot intoneaza cântări bisericesti, fara ca nimic concret sa înceapă. Plictisul îi duce pe unii catre toaca unde își incearca talentele de percuționiști, chemând la rugăciune în cele mai fanteziste combinatii ritmice, dar care pornesc totuși de la ceva ce se aude prin mănăstiri. Se leagă discutii, se schimbă impresii, cunoștințele se regasesc, după ce peste an problemele le-au ținut deoparte unele de altele, chiar dacă bisericile sunt deschise în fiecare duminică. În aer miroase a praznic sfânt, îmbrățișând mulțimea care nu poate explica prea bine rostul morții și Învierii lui Iisus Hristos pentru mântuirea omului. Plutește ceva minunat între oameni, dar nu e de la oameni, e de la Dumnezeu care se dăruie necondiționat chiar și celor ce vin la Biserică ocazional si nu-L cunosc aproape deloc.

Veniți de luați Lumină

Slujba începe solemnă cu toată grandoarea cuvenită unei minuni atât de mari cum este Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Cântările sunt tari și dulci ca aerul de dimineață de la munte, aducându-te la viață indiferent cât de moleșit ai fi. Lumea se înfioara fiindcă măcar o data, de două ori pe an, prezența în Casa Domnului îi arată omului cât de mic este și cât de dependent de mila și de bunăvoința lui Dumnezeu. Ce păcat că fiorul trece o dată cu praznicul. Lumea începe sa fiarbă pe masura ce slujba înaintează către momentul în care preotul slujitor va chema mulțimile :”Veniți de luați Lumină”. Dar surpriză, în popor au apărut câteva lumini chiar înainte ca preotul sa fi apucat să iasă cu Lumina din Altar. Dsunt dragalase și cochete, coloreaza noaptea ca niște zburatoare ghidușe și se înmulțesc cu iuțeală. Concurează cu Lumina oferită de preot care are un traseu chiar maii lung de percurs de la Altar până la credincioșii nerebdători. Cum să în țelegem aceasta? Ce cauta în mulțime luminile străine înainte de Lumina Învierii ? Daca este să fim indulgenți, vom spune că marea de crestini a vrut sa simta sărbătoarea mai din plin, și a anticipat cu buna credință momentul liturgic. Vom mai spune și că nu e nici o supărare dacă luminițele aprinse de la niște brichete cuvioase, nu au fost luate din mâna preotului, pentru ca tot despre lumină este vorba, indiferent de unde vine.

Lumina sau Lumânafrea?


...Dar nu suntem foarte indulgenți, motiv pentru care spunem că nerăbdarea mulțimilor este păguboasa fiindca ea vine din necunoașterea slujbelor și a semnificațiilor lor. Mai vine și dintr-o nocivă grabă de a ajunge o dată la lumânarea căreia i se dau puteri prostesti, transformând-o într-un talisman pe care fiecare credincios și-l dorește mai mult decât slujba sai Învierea Însăși. Bătaia dezordonată și rușinoasă pentru lumină, care deranjează slujba, este o dovadă în sprijinul celor spuse mai sus.
Lumina este dată de preot, nu de bricheta cu care vă aprindeți țigara, este ceva care vă trebuie fiindcă vine ca parte a unei slujbe închinate unei lucrări comune a omului și a lui Dumnezeu. Dacă nu înțelegem asta, am putea sa nu mai așteptăm nici Sfânta Împărtășanie din mâna preotului, ci sa ne luăm singuri niște pâine si o gură de vin și să ne amăgim că L-am primit pe Hristos.

Mulțimile sunt mulțumite: fiecare are câte o lumânare, aprinsă cine știe cum și de la cine. Ce mai contează? Acum cei mai mulți pleacă acasă împăcați, cu gândul la drob, chiftele, șuncă, ouă, sarmale, fripturi și cu lumânarea păzită cu grijă într-un pahar de cola, unde nu bate vântul.
Nu contează că Sfânta Liturghie abia acum începe...Hristos a înviat!

Cristian Tabără, Credința Ilustrată, aprilie 2003