Cand a facut Dumnezeu pe om, a sadit in el ceva dumnezeiesc, ca un gand mai fierbinte si mai luminos, avand calitatea unei scantei care lumineaza mintea si arata acesteia deosebirea intre bine si rau. Aceasta se numeste constiinta, si ea este legea firii lui. Ea este inchipuita de fantanile pe care le-a sapat Iacov (Fc 26, 13-14), cum au zis parinti, si pe care le-au astupat filistenii. De aceasta constiinta ascultand patriarhii si toti sfintii dinainte de Legea scrisa, au bineplacut lui Dumnezeu. Aceasta fiind astupata si calcata de oameni prin inaintarea pacatului, am avut nevoie de Legea scrisa, am avut nevoie de sfintii prooroci, am avut nevoie de insasi venirea Stapanului nostru Iisus Hristos ca sa o descoperim si sa o trezim, ca sa aprindem din nou acea scanteie acoperita, prin pazirea sfintelor Lui porunci. Deci atarna acum de noi fie sa o astupam oarasi, fie sa o facem sa ne lumineze daca ascultam de ea. Intrucat atunci cand constiinta noastra ne spune sa facem aceasta si sa dispretuim glasul ei, si iarasi ne spune si nu facem, ci ramanem calcand-o pe ea, o astupam si nu mai poate sa ne vorbeasca limpede de sub povara asezata asupra ei. Ci ca un sfesnic ce luceste printr-o ceata incepe sa ne arate lucrurile in chip mai afumat, mai intunecos, si asa, datorita inaintarii pacatului, nimenea nu-si mai poate vedea limpede fata sa, ci ca intr-o apa turburata de multe gunoaie.

Astfel, nu mai simtim cele ce ni le spune constiinta noastra, incat parem aproape ca nu o mai avem. Dar nu e nimenea care sa nu o aiba. Fiindca e ceva dumnezeiesc si nu se pierde niciodata, ci totdeauna ne aduce aminte de ceea ce suntem datori. Dar noi nu simtim, prin faptul ca, asa cum am zis, o dispretuim si o calcam. De aceea proorocul plange pe Efraim si zice : "Facutu-s-a Efraim stapan peste protivnicul lui si a calcat judecata "(Osea X,11). De aceea zice si in Evanghelie :" Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel din urmă ban. "(Mt 5, 25-26).
De ce numeste constiinta protivnic ? Pentru ca ea se impotriveste totdeauna voii noastre celei rele si mustra cand nu facem ceea ce trebuie sa facem si facem ceea ce nu trebuie sa facem. Ea ne paraste pe noi. De aceea o numeste protivnic si paras si ne porunceste zicand :" Impaca-te cu parasul tau cat esti pe cale cu el. Iar calea este, cum zice Sfantul Vasile, lumea aceasta."

Constiinta e gandul sadit de Dumnezeu in om ca o scanteie fierbinte si luminoasa. Ea lumineaza deplin mintea si o obliga sa faca deosebirea intre bine si rau. In constiinta, omenescul se intalneste cu dumnezeiescul. Ea e si a lui Dumnezeu si a omului; si prin ea omul se afla in legatura ontologic-dialogica cu Dumnezeu. Ea e fata omului intoarsa spre Soarele existentei, e gand al lui Dumnezeu , dar "semanat" in om si prin aceasta tine pe om. Prin ea omul vorbeste cu sine, dar prin sine vede pe Dumnezeu si raspunde lui Dumnezeu. Prin poruncile si mustrarile de caracter absolut ale constiintei graiesc poruncile si mustrarile lui Dumnezeu. Omul e un pol al lui Dumnezeu. O constiinta fara minte sau ratiune nu poate lucra. Dar nici acestea, fara constiinta.
De aceea mintea sau ratiunea omului e si ea luminoasa, dar si fierbinte, intrucat are in ea dorinta fierbinte nu numai de a cunoaste un adevar indiferent, ci adevarul ca bine, ca cel ce-l poate ferici face bun.

De aceea ratiunea nu e niciodata rece in lucrarea ei. Chiar cand afirma obiectivitatea cunoasterii sale o afirma cu caldura , caci e legata de constiinta, si in obiectivitate nu poate sa lipseasca binele. Adevarul e bun, e frumos, pentru ca de el depinde viata fericita a omului. Adevarul reprezinta de aceea si binele, iar minciuna, raul. De aceea ratiunea e legata cu constiinta, care se preocupa in special cu aspectul bun sau rau al adevarului, sau pentru ca adevarul e focul care se cere sesizat de o ratiune intiparita de constiinta, incalzita de focul adevarului.

In constiinta clara auzi glasul lui Dumnezeu, ne auzim si pe noi insine sau viceversa. Intrucat constiinta ne vorbeste despre noi cu claritatea cu care ne vorbeste despre Dumnezeu. Sau Dumnezeu ne vorbeste cu taria Lui neconditionata si de nerespins despre noi, despre ce trebuie sa fim noi si ce suntem. De aceea prin constiinta ne vedem propiu-zis fata noastra, pentru ca o vedem in Lumina lui Dumnezeu, singura care o lumineaza.

Cand abaterile noastre de pe calea pe care ne putem dezvolta ca ceea ce suntem si trebuie sa fim, sau cand petele asezate pe ea nu sunt prea mari, ne vedem mustrati de constiinta. Dar cand am inaintat mult in pacate, constiinta e acoperita sau glasul ei e astupat pentru o anumita vreme sau pentru totdeauna cu totul. Si cu ea, si glasul lui Dumnezeu. Dar rar poate fi astupata definitiv. Glasul ei se aude adeseori pe neasteptate de sub povara uriasa pusa supra ei, uneori insa fara a ne mai putea da puterea sa ne indreptam. Ea graieste caun mort pe care l-am ucis iar mortul sunt eu insumi. Dar mort, responsabil de moartea mea si de a altuia in fata lui Dumnezeu. Caci nimenea nu e mort in intregime. Asa ne va vorbi, printr-o cumplita si nepotolita mustrare in viata viitoare. E un mod al relatiei noastre eterne cu Dumnezeu. Jocul relatiei intre mine si semenii mei, intre mine si subiectul dumnezeiesc e de o nesfarsita varietate.

(Sfantul Ioan Scararul)