Raul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzista prin firea proprie. Caci nu are in nici un fel fiinta, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare in cele ce sunt. Nu e nici cantitate, nici relatie, nici loc, nici timp, nici pozitie, nici actiune, nici miscare, nici aptitudine, nici patima (pasivitate, afect) contemplata in chip natural in vreo existenta si in nici una din acestea nu subzista vreo inrudire naturala. Nu e nici inceput (principiu), nici mijloc, nici sfarsit. Ci ca sa-l cuprind intr-o definitie, voi spune ca raul este abaterea lucrarii puterilor (facultatilor) sadite in fire de la scopul lor si altceva nimic. Sau iarasi, raul este miscarea nesocotita a puterilor naturale spre altceva decat spre scopul lor, in urma unei judecati gresite. Iar scop numesc cauza celor ce sunt, dupa care se doresc in chip firesc toate, chiar daca Vicleanul, acoperindu-si de cele mai multe ori pizma sub chipul bunavointei si induplecand cu viclenie pe om sa-si miste dorinta spre altceva din cele ce sunt si nu spre cauza, a sadit in el necunostinta cauzei.
Deci primul om, neducajdu-si miscarea lucrarii puterilor naturale spre scop, s-a imbolnavit de necunostinta cauzei sale, socotind, prin sfatul sarpelui, ca acela este Dumnezeu, pe care cuvantul poruncii dumnezeiesti ii poruncise sa-l aiba ca pe un dusman de moarte. Facandu-se astfel calcator de porunca si necunoscand pe Dumnezeu, si-a amestecat cu incapatanare in toata simtirea toata puterea cugetatoare si asa a imbratisat cunostinta compusa si pierzatoare, producatoare de patima, a celor sensibile. Si asa ''alaturatu-s-a cu dobitoacele cele fara de minte si s-a asemanat lor'', (Psalmi 48, 12) lucrand, cautand si voind aceleasi ca si ele in tot chipul; ba le-a si intrecut in irationalitate, mutand ratiunea cea dupa fire in ceea ce e contrar firii.
Deci cu cat se ingrijea omul mai mult de cunostinta celor vazute numai prin simtire, cu atat isi strangea in jurul sau mai tare nestiinta de Dumnezeu. Si cu cat isi strangea mai mult legaturile nestiintei, cu atat se lipea mai mult de experienta gustarii prin simtire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cat se umplea mai mult de aceasta experienta, cu atat se aprindea mai mult patima iubirii trupesti de sine, care se nastea din sine. Si cu cat se ingrijea mai mult de patima iubirii trupesti de sine, cu atat nascocea mai multe moduri de producerii a placerii, care este si frica si tinta iubirii trupesti de sine. Si fiindca orice rautate piere impreuna cu modalitatile care o produc, omul afland prin ea insasi experienta, ca orice placere are ca urmasa in mod sigur durerea, isi avea toata pornirea spre placerea si toata fuga dinspre durere. Pentru cea dintai lupta cu toata puterea, pe cea de-a doua o combatea cu toata sarguinta, inchipuindu-si un lucru cu neputinta si anume ca printr-o astfel de dibacie va putea sa le desparta pe acestea una de alta si iubirea trupeasca de sine va avea unita cu ea numai placerea, ramanand neincercata de durere. Sub puterea patimii el nu stia, precum se vede, ca placerea nu poate fi niciodata fara de durere. Caci in placere e amestecat chinul durerii, chiar daca pare ascuns celor ce o gusta, prin faptul ca domina iese totdeauna deasupra, acoperind simtirea a tot ceea ce sta alaturi.
Deci raul sta, cum am spus mai inainte, in necunoasterea cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta orbind mintea omeneasca, dar deschizand larg simtirea, l-a instrainat pe om cu totul de cunostinta de Dumnezeu si l-a umplut de cunostinta patimasa a lucrurilor ce cad sub simturi. Impartasindu-se deci omul fara masura de aceasta numai prin simtire, asemenea dobitoacelor necuvantatoare si avand prin experienta ca impartasirea de cele sensibile sustine firea lui trupeasca si vazuta, a parasit frumusetea dumnezeiasca menita sa alcatuiasca podoaba lui spirituala si a socotit zidirea vazuta, drept Dumnezeu, indumnezeind-o datorita faptului ca e de trebuinta pentru sustinerea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luata drept Dumnezeu, l-a iubit cu toata puterea . Si asa prin grija exclusiva de trup, a slujit cu toata sarguinta zidirii in loc de Ziditor. Caci fu poate sluji cineva zidirii, daca nu cultiva trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu, daca nu-si curateste sufletul prin virtuti. Deci prin grija de trup omul savarsind slujirea cea stricaciosa, si umplandu-se impotriva sa de iubirea trupeasca de sine, avea in sine intr-o lucrare neincetata placerea si durerea. Caci mancand mereu din pomul neascultarii, incerca in simtire parerea (cunostintei) binelui si raului5 ,amestecate. in el.
Si poate ca de fapt daca ar zice cineva ca pomul cunostintei binelui si a raului este zidirea cea vazuta, nu s-ar abate de la adevar. Caci impartasirea de ea produce in chip natural placerea si durerea.
Sau iarasi poate ca zidirea celor vazute s-a numit pom al cunostintei binelui si raului, fiindca are si ratiuni duhovnicesti care nutresc mintea, dar si o putere naturala care pe de o parte desfata simtirea, pe de alta perverteste mintea. Dar contemplata duhovniceste ea ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste, ofera cunostinta raului. Caci celor ce impartasesc de ea trupeste li se face dascal in ale patimilor, facandu-i sa uite de cele dumnezeiesti. De aceea i-a interzis-o poate Dumnezeu omului, amanand pentru o vreme impartasirea de ea, ca mai intai, precum era drept, cunoscandu-si omul cauza sa prin omisiunea cu ea in har si prefacand, prin aceasta comuniune, nemultumirea data lui dupa har in nepatimire si neschimbalitate, ca unul ce-a devenit deja dumnezeu prin indumnezeire, sa priveasca fara sa se vatame si cu totul slobod cu Dumnezeu fapturile lui Dumnezeu si sa primeasca cunostinta lor ca Dumnezeu, dar nu ca om, avand dupa har in chip intelept aceeasi cunostinta a lucrurilor ca Dumnezeu, datorita prefacerii mintii si simtirii prin indumnezeire.
(Sfantul Maxim Marturisitorul)
