Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan

După zece zile de la înălţare, făgăduinţa făcută de Domnul Iisus s-a împlinit prin Pogorârea Sfântului Duh care a întărit pe apostoli cu puteri şi daruri supranaturale pentru misiunea lor în lume. Deci, în ziua Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh ia fiinţă Biserica creştină din punct de vedere istoric. Efectul Pogorârii Sfântului Duh a fost imediat şi revelator. Grăind în limbile mulţimii de iudei şi de prozeliţi adunaţi la Ierusalim pentru praznic, apostolii au convertit din prima zi “ca la trei mii de suflete”.
Prima comunitate era astfel formată. Se trăia o viaţă nouă, “stăruind în învăţătura apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Apostolilor II, 42). Cuvântul cald şi puternic al apostolilor care mărturiseau învierea lui Hristos a făcut ca numărul creştinilor să crească în curând ca la cinci mii de bărbaţi (Fapte IV, 4). Având sentimentul de adâncă pietate şi dragoste frăţească, credincioşii de la Ierusalim realizează benevol şi parţial “comunitatea bunurilor”; cei care aveau case sau ţarini le vindeau şi aduceau preţul “la picioarele apostolilor”, pentru ajutorarea tuturor, dându-se fiecăruia după „trebuinţă”.

Vom vedea în continuare cum Sfântul Ştefan devine cea dintâi floare neveştejită în cununa de slavă eternă care străluceşte pe crucea  izbăvitoare de pe Golgota. Aflăm din Sfânta Tradiţie şi-l vedem şi în tradiţia iconografică: era tânăr, frumos la chip, dar mai ales avea o deosebită frumuseţe sufletească. La scurt timp după aşezarea lui în slujba aceasta, unii din sinagoga zisă a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, au început cu Ştefan o ceartă de vorbe. Ea a pornit de la faptul că unii ziceau despre Mântuitorul că este profet, alţii că este un înşelător, iar alţii că este Fiul lui Dumnezeu. Apărând credinţa cea adevărată cu privire la Mîntuitorul Hristos Care s-a născut din pururea Fecioara Maria, s-a răstignit pentru păcatele întregii omeniri şi s-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui ceresc, aceşti iudei s-au hotărât să-l piardă. A fost acuzat fals de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu şi dus în faţa sinedriului –înaltul tribunal iudeu de judecată - spre a fi judecat. Iată că, la numai o jumătate de an după sacrilegiul săvârşit faţă de Domnul nostru Iisus Hristos, procedura se repetă întocmai cu Sfântul Ştefan. S-au găsit desigur şi de data aceasta martori mincinoşi care să mintă că l-au auzit vorbind blasfemiator la adresa lui Moise, a templului lui Solomon şi a lui Dumnezeu. La toate acuzaţiile aduse iată-l din nou pe Caiafa întrebând: Adevărate sunt acestea care se spun împotriva ta Ştefane, ce ai de spus? În clipa aceea toţi şi-au îndreptat privirile spre victimă şi Sfântul Evanghelist Luca –martor al evenimentului-  inspirat de Duhul Sfânt, ne spune că: ”cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger”.

Atunci cei de faţă, scrâşnind din dinţi, urlând, sfâşiindu-şi hainele de pe ei – întocmai ca şi la condamnarea Mântuitorului – au strigat cât au putut: Să piară de pietre, aşa cum se cade hulitorilor… Să piară!…Să piară!…Dar iată o mare minune: Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi a zis: ”Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. Ei au început să răcnească, şi-au astupat urechile şi toţi într-un gând s-au năpustit asupra lui. L-au târât afară din cetate, şi au început a-l bate cu pietre. Iar martorii şi-au dezbrăcat hainele ca să poată lovi mai cu putere şi le-au pus la picioarele unui tânăr, numit Saul. Era obiceiul ca martorii să pună mâna pe capul vinovatului şi să spună: sângele acestuia să cadă asupra lor, pentru că el blasfemia numele lui Dumnezeu şi ei aruncau cele mai mari pietre.
În faţa sinedriului îşi manifestă credinţa prin rugăciune căci, sub loviturile de pietre care veneau cu furie din toate părţile, el se ruga şi zicea: ”Doamne Iisuse primeşte duhul meu; şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor VII, 59-60).
Aşa se sfârşise şi Mântuitorul lumii care, înainte de a-şi da viaţa pentru mântuirea lumii, chemând pe Tatăl Său din ceruri, îi încredinţează sufletul Său zicând: ”Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu”, iar când Îl batjocoreau şi-L chinuiau călăii, se ruga la Tatăl Său să le ierte păcatul pe care-l săvârşeau aceştia: ”Părinte Sfinte,iartă-le lor păcatul acesta că nu ştiu ce fac”.

Sfânta Tradiţie ne spune că în timp ce mulţimea ucidea cu pietre pe Sfântul Ştefan, mai departe pe o ridicătură de pământ, stăteau şi priveau dându-i putere de a suferi cu demnitate martiriul, însăşi Maica Domnului însoţită de Sfântul Ioan ucenicul cel iubit al Domnului. Aceste cuvinte grăieşte Sfânta Tradiţie: ”O, cât îi era de dulce moartea, Sfântului, celui dintâi mucenic, cu toate că se afla într-acea crudă ucidere cu pietre –căci privea la patimile lui din înălţimile cereşti, prea dulcele Iisus – iar din dealurile pământeşti, prea dulcea Mamă, împreună cu iubitul ucenic”.
La biserica ridicată în cinstea Sfântului Ştefan pe colina de la capătul Văii Iosafat, vin şi se roagă numeroşi creştini din toate părţile lumii. În apropierea bisericii se află una din cele şapte porţi ale cetăţii şi care poartă numele Sfântului Ştefan indicând astfel poarta prin care a fost scos din cetate şi ucis cu pietre.
Credincioşii bisericii noastre au un cult deosebit pentru Sfântul Ştefan. Numeroase biserici au ca hram pe Sfântul Ştefan, iar creştinii, atât bărbaţi cât şi femei, poartă cu mare cinste numele Sfântului păstrând cu mare evlavie icoana cu chipul său.
Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să asculte smeritele noastre rugăciuni, iar pe Sfântul Ştefan cu aceste cuvinte: ” Scapă pe cei ce te cinstesc de toate nevoile, celor ce serbează cinstită pomenirea ta, ca cel ce stai înaintea scaunului lui Hristos, ca să ne învrednicească curăţirii de păcate şi împărăţiei cerurilor”. 
  Sursa : http://www.bisericasfantulstefan.home.ro/