Cultul morţilor este dezvoltat foarte mult în rândul credincioşilor. Uneori, din prea multă pietate sau, alteori, din superstiţie, aceştia au adaptat rânduielilor liturgice tot felul de inovaţii sau practici păgâne. „Aceste practici păgâne, magice sau înfrumuseţări şi adaptări postmoderne constituie denaturări ale evlaviei creştine şi deplasează atenţia credinciosului de la ceea ce este important cu adevărat - rugăciunile şi rânduiala Bisericii - la lucruri marginale. La originea acestor inovaţii se află necunoaşterea sau cunoaşterea insuficientă a dreptei credinţe.“
Ele s-au perpetuat şi cu „încuviinţarea tacită a unor preoţi, preocupaţi să nu strice «obiceiul locului». Altele sunt, pur şi simplu, invenţii şi inovaţii liturgice ale unor preoţi slujitori care exploatează o anumită sensibilitate a credincioşilor pentru sufletele celor adormiţi“.

Aceste practici păgâne, magice sau înfrumuseţări şi adaptări postmoderne constituie denaturări ale evlaviei creştine şi deplasează atenţia credinciosului de la ceea ce este important cu adevărat, rugăciunile şi rânduiala Bisericii, la lucruri marginale. La originea acestor inovaţii se află necunoaşterea sau cunoaşterea insuficientă a dreptei credinţe. Multe dintre aceste practici care constituie exagerări sau deviaţii nedorite de la adevărata învăţătură a Bisericii Ortodoxe le-am surprins în urma observaţiei personale în câmpul activităţii pastorale. S-au perpetuat cu încuviinţarea tacită a unor preoţi, preocupaţi să nu strice „obiceiul locului“, dar şi în lipsa unor norme de uniformizare a cultului morţilor, care să fie adoptate şi aplicate la nivelul întregii Bisericii Ortodoxe Române sau, cel puţin, la nivelul fiecărei eparhii. Altele sunt, pur şi simplu, invenţii şi inovaţii liturgice ale unor preoţi slujitori care exploatează o anumită sensibilitate a credincioşilor pentru sufletele celor adormiţi.
Priveghiul are, uneori, aspect de şezătoare

In zilele care preced înmormântarea, preotul este chemat să săvârşească slujba stâlpilor, în fapt - slujba numită panihidă, la care se adaugă citirea unor pericope evanghelice. Primele exagerări pot fi constatate încă de la privegherea celui adormit. Nu este vorba aici de vizitarea casei de către rude şi cunoscuţi care aduc flori şi lumânări şi îşi adresează salutul „Dumnezeu să-l odihnească!“; ci, de multe ori, cei prezenţi sunt serviţi cu mâncare sau prăjituri, iar alteori circulă sticla cu vin sau ţuică, intenţia familiei fiind ca cei prezenţi să fie mulţumiţi, iar dărnicia lor să fie lăudată. Mai mult, cei de faţă ajung să spună glume, să joace cărţi sau să fumeze, pentru a trece timpul mai repede. Preotul paroh trebuie să se implice pentru a se evita aspectul de şezătoare pe care îl ia priveghiul. Asistenţa poate fi îndrumată să citească rugăciuni, psalmi sau pasaje din cărţi de spiritualitate creştină care vorbesc despre adevăratul sens al vieţii pământeşti. Venirea preotului în casa celui decedat ar trebui să constituie un bun prilej pentru combaterea exagerărilor, a practicilor magice sau a superstiţiilor pe care le observă. De asemenea, este o bună ocazie pentru promovarea unei pastorale adecvate, având în vedere că la capătul celui adormit se adună rude, prieteni, cunoscuţi care frecventează rar sau deloc biserica şi, uneori, chiar persoane de alte credinţe şi confesiuni, pentru a aduce un ultim omagiu.
Vămile văzduhului trebuie înţelese în mod spiritual, ca tribunale ale conştiinţei

Credinţa în „vămile văzduhului“ a influenţat o serie de practici în cadrul ritualului înmormântării. În multe părţi se dă de pomană, peste sicriu, un cocoş. Acesta ar avea rolul să-l alunge, prin cântarea lui, pe diavol, care caută să prindă sufletul mortului. De multe ori, în faţa casei mortului se pune o „punte“, un covor, ca sufletul să poată trece de la o vamă la alta. De asemenea, la lumânările care se dau preoţilor se leagă năframe, ştergare şi, mai nou, prosoape, cu scopul ca sufletul să se folosească de ele la trecerea prin vămi.Asupra lor Biserica nu s-a pronunţat formal şi definitiv. Ele se bazează pe afirmaţiile, mai mult sau mai puţin explicite ale unor Sfinţi Părinţi, care se referă la starea sufletului după moarte. Învăţătura despre vămile văzduhului se conturează în secolul al V-lea, găsind cea mai clară expunere în Omilia despre ieşirea sufletului a Sfântului Chiril al Alexandriei. Această învăţătură se regăseşte în diverse lucrări hagiografie, dintre care cea mai importantă este Viaţa Sfântului Vasile cel Nou (26 martie), precum şi în diverse rugăciuni sau servicii divine (rugăciunea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu de la sfârşitul Pavecerniţei, Canonul de rugăciune pentru ieşirea sufletului, Canonul îngerului păzitor etc.).

Pe de altă parte, în credinţa despre vămile văzduhului există idei dogmatice şi morale conforme cu adevărul de credinţă şi acest lucru nu poate fi ignorat: faptul că există o judecată după moarte; există îngeri buni şi îngeri răi care nu îl părăsesc pe om nici după moarte, ci însoţesc sufletul la locurile veşnice; că îngerii răi caută pieirea noastră, iar rolul lor este să facă rău sufletului după moarte, să-l lipsească de mântuire; sufletul se prezintă în starea în care s-a aflat în momentul despărţirii de trup; că viaţa, fiind un dar de la Dumnezeu, suntem răspunzători de felul în care am trăit-o.
Agapele

Organizarea pomenii de după înmormântare, precum şi a celor care se fac la soroacele stabilite de Biserică, poate fi considerată o problemă de pastoraţie dacă avem în vedere faptul că există multe exagerări (mese copioase, consum exagerat de băuturi alcoolice). Ele se transformă adesea în mese de familie care nu mai au sensul de milostenie, spre paguba celui decedat şi povara familiei care este obligată la cheltuieli mari. De asemenea, trebuie să menţionăm superstiţia de a vărsa vin sau ţuică din pahar, pentru sufletul celui adormit.
În timpul slujbei din biserică, atmosfera de reculegere şi de rugăciune este tulburată de alte obiceiuri. Când preotul citeşte rugăciunea de dezlegare, unii credincioşi se reped să dezlege panglica de la picioarele şi mâinile mortului. Preotul are datoria să explice că rugăciunea nu se referă la legătura de la picioare, ci la iertarea (dezlegarea) păcatelor.

În concluzie, practicile populare în cadrul cultului morţilor sunt reminiscenţe ale unor tradiţii păgâne precreştine care s-au perpetuat de-a lungul timpului şi care nu sunt în concordanţă cu învăţătura autentic ortodoxă (de multe ori contrare credinţei creştine). Ele deplasează accentul de la învăţătura şi practica Bisericii, la lucruri marginale, care nu sunt de folos pentru sufletele celor adormiţi, şi constituie doar modalităţi prin care cei vii îşi liniştesc conştiinţa că „au împlinit tradiţia“. Toate aceste obiceiuri pot dispărea cu timpul numai în măsura în care Biserica va explica credin-cioşilor, printr-o cateheză adecvată, ce este ortodox şi ziditor în ele şi ce este omenesc.

Sursa : http://www.ziarullumina.ro/