Biografii ortodoxe - Viata parintelui Serafim Rose
Părintele Serafim s-a născut la 13 august 1934, în San Diego, California, primind numele Eugene Dennis Rose. Tatăl său se numea Frank, fiind de neam olandez şi francez, iar mama sa se numea Esther şi era de neam norvegian. Esther era protestantă; iar Frank deşi crescuse şi primise o educaţie ca romano catolic, a trecut la protestantism din pricina soţiei sale. Frank a avut mai multe îndeletniciri, având o vreme şi un magazin de dulciuri, apoi a lucrat la General Motors, şi în cele din urmă, a avut o slujbă de administrator la un stadion sportiv.
Eugene a absolvit liceul din San Diego în 1952, fiind cel dintâi din clasa sa. Era socotit de către părinţii, profesorii şi apropiaţii săi, un tânăr „geniu” sortit unei cariere strălucite în ştiinţă sau matematică. Cu toate astea, până când a intrat la Colegiul Pomona din Sudul Californiei, asemenea preocupări lumeşti i se păreau lipsite de însemnătate faţă de o nouă insuflare arzătoare de a cunoaşte , de a înţelege adevărul în sensul cel mai înalt. Simţindu-se înstrăinat de societatea din preajma sa, s-a răzvrătit împotriva superficialităţii şi materialismului ei, şi a lăsat religia protestantă în care fusese crescut. Căutarea Adevărului l-a purtat mai întâi prin filosofia apuseană şi apoi printr-un studiu al înţelepciunii orientale, pentru care a învăţat limba chineză, atât cea veche, cât şi cea modernă.
Absolvind Colegiul Pomona în 1956 cu titlul de licenţiat în limbi orientale, Eugene a intrat la Academia de Studii Asiatice din San Francisco şi a studiat sub îndrumarea decanului acesteia, Dr. Alan Watts. La aceeaşi Academie a găsit un reprezentant adevărat al tradiţiei chineze, un filosof cu numele Gi-ming Shien. Eugene a mers la diferite temple orientale şi l-a ajutat pe Gi-ming să traducă Tao The Ching din vechile caractere. În 1957 a devenit student pentru studii aprofundate la Universitatea Berkeley din California, unde a primit titlul de master în limbi orientale în 1961.
Adâncimea înţelepciunii filosofilor pre-creştini l-a lăsat pe Eugene oarecum neîmplinit, şi era deznădăjduit că nu cunoştea cauza. De la Gi-ming şi din scrierile metafizicianului francez René Guénon, învăţase valoarea apropierii de o religie tradiţională, ortodoxă, oricare ar fi aceea. Neputând afla scopul pentru care cerceta religiile orientale tradiţionale pe care le încercase deja, a pornit într-o zi să vadă chipul ortodox, răsăritean de religie, cunoscut de copil – creştinismul. Povestind această clipă cu mulţi ani mai târziu, a scris: De-a lungul cercetărilor mele de ani de zile, m-am mulţumit să mă aflu deasupra tuturor tradiţiilor, dar fiind oarecum credincios acelora …. Când am intrat într-o Biserică Ortodoxă, a fost numai pentru a vedea o altă tradiţie – ştiind că Guénon (sau vreunul dintre discipolii săi) înfăţişase ortodoxia ca fiind cea mai adevărată dintre tradiţiile creştine.
Totuşi, când am intrat într-o Biserică Ortodoxă pentru prima oară (o biserică rusească din San Francisco) s-a întâmplat ceva cu mine ce nu mi se mai întâmplase în nici un templu budist sau în vreun alt templu oriental. Ceva în inima mea mi-a spus că eram acasă, că toată căutarea mea luase sfârşit. Nu ştiam cu adevărat ce însemna aceasta, fiindcă slujba îmi era foarte necunoscută, şi într-o limbă străină. Am început să iau parte la slujbele ortodoxe mai des, învăţând treptat limba şi obiceiurile, dar păstrând încă toate ideile de bază ale lui Guénon, despre toate tradiţiile spirituale adevărate.
Totuşi, odată ce strângeam legătura cu ortodoxia şi cu credincioşii ortodocşi, a început să intre în conştiinţa mea o nouă idee: că Adevărul nu era numai o idee abstractă, căutată şi cunoscută cu mintea, ci era ceva personal – chiar o Persoană – căutată şi iubită cu inima. Şi aşa, L-am cunoscut pe Hristos.
Eugene a fost primit în Biserica Ortodoxă în Duminica Fiului risipitor, la 25 febr. 1962, în Catedrala Ortodoxă Rusă cu hramul Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi” din San Francisco. Când a primit cea dintâi Împărtăşanie cu Sfintele Taine a simţit în gură gust ceresc, dumnezeiesc, care a ţinut vreme de o săptămână. În San Francisco a devenit ucenic al unuia dintre cei mai sfinţi bărbaţi ai veacului al XX-lea, Sf. Arhiepiscop Ioan Maximovici, ierarh cunoscut în toată lumea ca făcător de minuni, ascet, „nebun pentru Hristos”, părinte al orfanilor, şi izbăvitor al celor împovăraţi. Cu acest bărbat nepământesc drept povăţuitor, Eugene a pătruns în ceea ce avea să numească mai târziu „gustul” sau „mireasma” ortodoxiei, cu neputinţă de grăit prin cuvinte. A mers de-a dreptul la miezul şi inima creştinismului nestricat, din lumea cealaltă.
În miezul naturii lui Dumnezeu, duhul Părintelui Serafim a început să prindă roadă. Şi-a ridicat o chilioară în pădure şi acolo s-a adâncit în rugăciune şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, de Dumnezeu insuflate. Prin curăţire lăuntrică treptată, prin osteneală ascetică şi războiul nevăzut, a început să agonisească minte şi inimă, chipul cugetării şi cel al simţirii învăţătorilor şi al văzătorilor cu duhul de odinioară şi avea o legătură adâncă cu natura şi cu animalele, şi preţuia fiecare zi, când putea să stea la Noble Ridge. S-a simţit doar pelerin pe acest pământ şi se pregătea cu râvnă pentru viaţa de dincolo. Câteva împrejurări au mărturisit despre comunicarea lui cu cei din lumea cealaltă, mai ales cu părintele său duhovnicesc, Sf. Ioan Maximovici, plecat la Domnul.
Din sălăşluirea sa în pustia muntelui, Pr. Serafim a alcătuit o mulţime de cărţi şi reviste care au slujit pentru a aşeza înţelepciunea tradiţională în contextul modern.
O boală scurtă şi năprasnică l-a luat pe Pr. Serafim din lumea aceasta pământească la 20 septembrie 1982. Avea numai patruzeci şi opt de ani, aflându-se întru toată tăria puterilor sale. În coşciugul din biserica simplă a mânăstirii, chipul său răspândea o stare de linişte nepământească, mărturisind pentru pacea pe care o aflase cu Dumnezeu. Era atât de strălucitor – cu adevărat, ca de aur – încât copiii nu se puteau desprinde de sicriul său. Taina morţii şi a vieţii de dincolo – la care cugetase cea mai mare parte a vieţii sale intelectuale – nu mai era acum o taină pentru sfinţia sa. Ajutorul pe care sfinţia sa l-a dat din lumea cealaltă fiilor săi duhovniceşti, a început să mărturisească minuni.