Din punct de vedere biblic, raul este privit ca un fenomen intamplator si nenormal, care isi are cauza primara in pacat. A pacatui, din punct de vedere al soartei omului si al omenirii, face parte dintre chestiunile care apar din contrapunerea intre libertatea omeneasca si necesitate; si care prezinta o suma de dificultati pentru spiritul omenesc.

Cuvantul pacat insemneaza fie fapta personala a omului, contrara dreptatii dumnezeiesti; fie raportul pervers al omenirii cu Dumnezeu,aparut din calcarea primara a Legii prescrise omului.Pacatul, dupa privirea crestina, nu este numai calcarea Legii Divine, sau nelegiuire; nu este numai un rau juridic; el nu este numai ofensarea Dreptatii Divine, ci si ofensarea Iubirii Divine, calcarea arbitrara a legaturii sfinte cu Dumnezeu. Prin pacat, omenirea, in adancul vointei sale libere, s-a ridicat contra lui Dumnezeu, Creatorul sau, care a daruit pe om cu toate bunurile, dintre care cel mai important este Chipul si Asemanarea cu El. Dintr-o astfel de privire la pacat decurge invatatura biblica despre greutatea lui extraordinara si urmarile sale asupra soartei omenirii. Din acest punct de vedere privirea biblica asupra pacatului, prezinta un contrast remarcabil cu filosofia veche si morala, unde pacatul se defineste mai mult ca un viciu moral, care provine din imperfectiunea naturii omenesti.

Din punct de vedere biblic, pacatul nu este un viciu simplu, sau numai un viciu moral ci si unul religios intrucat ofenseaza Dreptatea si Iubirea Divina. Maretia acestei crime creste pana la infinit, cand ne vom aminti la ce inaltime era pus de Dumnezeu primul om si cat de mult datora lui Dumnezeu. Prin pacat omul si-a pierdut demnitatea daruita lui de Dumnezeu, pana intr-atata, incat i-a trebuit ,o a doua nastere sau renastere spirituala pentru a intra iarasi in drepturile ce-i apartineau ca membru al legaturii cu Dumnezeu rupta de el (Romani 7, 8; 1Petru 4, 3-4).

Pacatul este cauza primara nu numai a raului moral dar si a raului fizic. Lumea ca o creatie a lui Dumnezeu, ca expresie a Ideii Divine, prezinta in sine o armonie deplina de frumusete si de bine. Spiritul, care a calcat Legea Dreptatii Divine si a cazut din bunele gratii ale lui Dumnezeu, prin necesitate se pune in pozitie de inamicitie cu Ideea Divina, cu logica si armonia Creatiei si prin urmare cade in stare de suferinta, care imbratiseaza viata omeneasca intreaga, incepand de la cea mai mica neplacere pana la amaraciunea cea mai nesuferita care este moartea. Suferinta omului dupa pacatuire este un fenomen foarte logic, intrucat raul se pedepseste singur pe sine, dupa legea neinvinsa a logicii.Dumnezeu nu trimite suferinte pentru a pedepsi; insa El nu poate ingadui sa se incalce Legea Dreptatii eterne: suferintele stau in legatura directa cu pacatul.

In om raul este urmarea imperfectiunii naturale a naturii omenesti. Daca raul ar fi ceva nenatural, atunci nu ar putea sa se ridice impotriva sa, protestul naturii noastre morale. Omenirea nu se poate impaca cu raul, intrucat el nu este un fenomen tot asa de natural si necesar in ordinea universala cum este , de exemplu, miscarea, intinderea, etc. Prin urmare, despre indreptatirea raului ca fenomen natural nici nu poate fi vorba decat in cazul in care am avea idei preconcepute despre el. El se mosteneste conform legilor psihologice cat si celor fiziologice.

Trecerea de la parinti la copii si la generatiile urmatoare a unor calitati morale, inclinatii vicioase si a altor defecte fiziologice, este un fenomen obisnuit. Rasplata pacatului originar in Adam si urmasii sai nu este in contrazicere cu legile morale sau cele juridice. In esenta vina pacatului originar in urmasii lui Adam se reduce la pierderea drepturilor si prerogativelor pe care le aveau stramosii inainte de Cadere. Toate prerogativele starii nevinovate (lipsa de boli, etc) se conditionau anume de aceasta stare a stramosilor, iar in urma pierderii acestei stari a urmat si pierderea drepturilor legate de ea. In Adam au gresit toti, nu numai potential ci si real fiindca nimeni dintre urmasi nu s-a ridicat pana la starea nepacatuirii, ci fiecare intr-o masura sau alta a conlucrat personal la inmultirea pacatului independent de influenta pacatului originar, dupa propria vointa. Ca atare drept este ca genul omenesc sa sufere pedeapsa pentru pacat.

Daca oamenii nu ar fi pedepsiti pentru pacat, acest fapt nu ar vorbi despre bunatatea lui Dumnezeu, care in El este unita cu dreptatea, ci despre un soi de indulgenta incompatibila cu Fiinta Suprema. Ca pacatul ce atarna asupra genului uman se pedepseste, despre aceasta vorbesc durerile nasterii. Actul nasterii este unul din procesele cele mai normale si sanatoase, el presupune nu boala si durere ci gradul cel mai mare de sanatate si plinatatea fortelor vitale. Cu toate acestea, nasterea este unita nu numai cu cele mai mari dureri dar si cu pericole mari pentru viata celei ce naste,lucru care nu se observa la nici o alta functie organica, normala si sanatoasa. Starea aceasta nu este normala si unirea nasterii cu durerea nu e ceva intamplator. Acest proces se efectueaza in lumea animala cu mult mai usor, iar cazurile de moarte aici sunt cu totul rare.

Constiinta de sine ne marturiseste pe deplin ca noi suntem liberi in deciziile noastre, ea marturiseste despre libertatea actiunilor noastre. In sufletul omului, dupa marturia constiintei de sine, are loc lupta morala puternica, apar pe rand idei favorabile dorintei sau contrare ei.Daca nu exista libertate constiintei sau actiunii, este cu totul absurd a recompensa meritul omului sau a-i socoti pacatele ca vina. Libertatea vointei omului este un fapt al constiintei noastre de sine. Raul in lume a provenit de la reaua intrebuintare a vointei libere fata de Creator: iata pe scurt esenta privirii biblice la rau si originea sa.
(Sursa : Apologetica Crestina, Nicolai Pavlovici Rojdestvenski, Falticeni 1897)