Fiinţa omenească este mai completă, mai bogată, conţine mai multe posibilităţi decît duhurile îngereşti. Aşezată la hotarul dintre lumea inteligibilă şi cea sensibilă, ea reuneşte într-însa aceste două lumi şi participă, în general, la toate sferele lumii create. "Căci tot ceea ce a fost creat de Dumnezeu în diversele naturi se reuneşte în om ca într-un creuzet, pentru a forma în el o desăvîrşire fără pereche, ca o armonie compusă din diverse sunete."

Primul om era chemat, după Sfîntul Maxim, să adune în fiinţa lui toată fiinţa creată; el trebuia în acelaşi timp să atingă unirea desăvîrşită cu Dumnezeu şi astfel să confere întregii creaţii starea îndumnezeită. Trebuia, mai întîi, să desfiinţeze în propria lui natură împărţirea în două sexe, printr-o viaţă fără de patimă dusă după modelul arhetipului dumnezeiesc. Apoi, trebuia să reunească raiul cu restul pămîntului, adică purtînd totdeauna în el însuşi raiul, într-o comuniune statornică cu Dumnezeu, trebuia să transforme tot pămîntul în rai. După aceea, trebuia să desfiinţeze condiţiile spaţiale nu numai pentru mintea, ci şi pentru trupul său, adunînd pămîntul şi cerul, toată lumea văzută. Depăşind marginile lumii sensibile, trebuia să pătrundă în lumea inteligibilă printr-o cunoaştere egală cu cea a duhurilor îngereşti, ca să reunească în el însuşi lumea inteligibilă şi lumea sensibilă. În sfîrşit, neavînd în afara lui decît numai pe Dumnezeu, n-ar mai fi rămas omului decît să se dăruiască în întregime Lui, într-un elan de dragoste, redîndu-i universul întreg unit în fiinţa omenească. Atunci Dumnezeu Însuşi s-ar fi dăruit la rîndul Său omului, care ar fi avut în virtutea acestui dar, adică prin har, tot ceea ce Dumnezeu posedă prin firea Sa. În felul acesta, s-ar fi îndeplinit îndumnezeirea omului şi a întregii lumi create. Această sarcină prescrisă omului nefiind împlinită de Adam, o putem întrezări prin lucrarea lui Hristos, al doilea Adam.

Toate creaturile sunt chemate la unirea desăvîrşită cu Dumnezeu, care se împlineşte în "sinergie", în conlucrarea voinţelor create cu voinţele-idei divine. Acolo unde este diversitate şi multiplicitate este şi mişcare. În lumea creată toate sînt în mişcare, cele gîndite ca şi cele văzute. Numai Dumnezeu rămîne în linişte absolută şi starea Lui de stabilitate desăvîrşită Îl aşază în afară de timp şi spaţiu. Pentru noi, voinţa Sa este o taină si în afară de Dumnezeu nu există nimic: creaţia ex nihilo este pentru noi cu neputinţă de priceput. Noi nu cunoaştem voinţa lui Dumnezeu decît în măsura în care ea este raportul Său cu lumea deja creată.
Făpturile, încă din starea lor primordială, erau despărţite de Dumnezeu, îndumnezeirea, unirea cu Dumnezeu fiind scopul, împlinirea lor finală.

Tatăl a făcut toate prin Fiul şi în Duhul Sfînt (spune Sfîntul Atanasie) căci acolo unde este Cuvîntul este Duhul şi ceea ce produce Tatăl îşi primeşte existenţa prin Cuvîntul în Duhul Sfînt. Sfîntul Irineu numeşte pe Fiul şi Duhul "cele două mîini ale lui Dumnezeu". "În creaţie, zice el, aveţi în vedere cauza cea dintîi a tot ce a fost creat, care este Tatăl; cauza lucrătoare care este Fiul; cauza care duce la desăvîrşire care este Duhul; astfel, prin voinţa Tatălui sînt duhurile cereşti, prin lucrarea Fiului ele ajung la existenţă, prin prezenţa Duhului, ele sînt desăvîrşite".

Creată pentru a fi îndumnezeită, lumea este dinamică, tinzînd către scopul său ultim, de mai înainte hotărît. Căci nu există "fericire naturală" pentru făptura care nu poate avea alt scop decît îndumnezeirea.

Facerea spune că cerul şi pămîntul, tot universul a fost creat la început : acesta este începutul timpului, iar cu lumea începe timpul. După Sfîntul Vasile cel Mare, Dumnezeu a creat lumea îngerilor în această condiţie din afară de timp. De aceea, îngerii nu pot să mai cadă în păcat: adeziunea lor neschimbătoare la Dumnezeu sau duşmănia lor veşnică împotriva Lui s-au produs într-o clipă, chiar în momentul creaţiei lor, pentru vecii vecilor.

Toate lucrurile se menţin unele pe altele în mod tacit, căci o putere de prefacere, într-un fel de rotaţie, face să treacă necontenit elementele pămînteşti unele în altele pentru a le aduce din nou către punctul de plecare. Astfel, în această revoluţie nimic nu se micşorează, nici nu se măreşte, ci întregul rămîne în limitele sale de la început. Cu toate acestea, fiecare element al trupului este păzit "ca de o strajă" de puterea cugetătoare a sufletului care-l însemnează cu pecetea sa, căci sufletul îşi cunoaşte trupul chiar cînd elementele lui sînt risipite în lume. Astfel, în starea muritoare, după păcat, natura duhovnicească a sufletului va păstra o oarecare legătură cu elementele despărţite ale trupului pe care ea va şti să le găsească la înviere, ca să fie prefăcute în "trup duhovnicesc", care este adevăratul trup, deosebit de corporalitatea noastră grosieră, "veşminte de piele", pe care Dumnezeu le-a făcut după păcat pentru Adam şi Eva.

Dacă concepţia despre univers, proprie omenirii din epoca Renaşterii încoace, prezintă pămîntul ca pe un atom pierdut în spaţiul nesfîrşit, în mijlocul altor nenumărate lumi, teologia nu va avea nimic de schimbat din istorisirea Genezei după cum, cu atît mai mult, nu se va preocupa de problema mîntuirii locuitorilor de pe Marte. Pentru ea, Revelaţia va rămîne prin excelenţă geocentrică, pentru că se adresează oamenilor, dîndu-le adevărul care priveşte mîntuirea lor în condiţiile proprii realităţii vieţii pămînteşti. Gîndirea patristică a vrut să vadă în pilda Bunului Păstor, care coboară pentru a căuta oaia rătăcită, lăsînd în munţi o turmă de 99 de oi, o aluzie la micimea lumii căzute, în comparaţie cu întregul cosmosului, îndeosebi cu eonii îngereşti. Biserica ne descoperă taina mîntuirii noastre şi nu tainele întregului univers, care poate nu are trebuinţă să fie mîntuit. De aceea, cosmologia Revelaţiei va fi în mod necesar geocentrică.

Un mistic creştin va intra în el însuşi, se va închide în chilia lăuntrică a inimii sale, pentru ca să găsească aici, mai adînc decît păcatul1, începutul unui suiş în decursul căruia universul îi va apărea din ce în ce mai unit, din ce în ce mai coerent, pătruns de puteri duhovniceşti şi neformînd altceva decît un tot ţinut în mîna lui Dumnezeu. Cuvîntul lui Dumnezeu, după cum spune Filaret al Moscovei, "nu este asemenea cuvintelor omeneşti, care o dată ce ies de pe buze se sfîrşesc şi se risipesc în aer". În Dumnezeu nu-i nimic care să înceteze, nimic care să ia sfîrşit. Cuvîntul Său purcede, dar nu trece. El n-a creat pentru un timp oarecare, ci pentru totdeauna; El a adus făptura la existenţă prin Cuvîntul Său creator. "Pentru că a întărit lumea care nu se va clinti" (Ps. 92, 2)

Omul a fost creat cel din urmă ca să fie introdus în univers ca un rege în palatul său: "Ca un profet şi ca un preot". Creată din nimic, lumea îşi găseşte împlinirea în Biserică, unde făptura dobîndeşte un temei de neclintit împlinindu-şi vocaţia.
(Vladimir Lossky)