Andrei Scrima s-a nascut la 1 decembrie 1925, în oraşul Gheorghieni, din judeţul Harghita, într-o familie cu origini aromâne. Extrem de inteligent, cu o personalitate bine conturată, tânărul Andrei şi-a luat de timpuriu viaţa în propriile mâini. Un rol foarte important in viata lui l-a jucat profesorul Anton Dumitriu, de la Catedra de Logică şi Istoria Filosofiei din cadrul Universităţii Bucureşti. Acesta l-a luat ca asistent pe tânărul şi promiţătorul Andrei Scrima, introducându-l în acelaşi timp în atmosfera Mănăstirii Antim din Bucureşti, unde era în plină desfăşurare acea remarcabilă întâlnire şi fuziune dintre intelectuali laici şi oameni ai Bisericii sub semnul „Rugului Aprins“. Andrei Scrima se simte tot mai apropiat de viaţa Bisericii, înscriindu-se în 1949 ca student la Institutul Teologic din Bucureşti. Andrei Scrima, devenit de facto frate la Mănăstirea Antim, a jucat în toată această perioadă un rol de legătură între personalităţile ecleziastice şi laicatul care dorea să continue proiectul spiritual Rugul Aprins, devenind un apropiat al părintelui Benedict Ghius.
Dupa un timp in care a intervenit prigoana asupra Rugului Aprins Andrei Scrima ajunge la Manastirea Neamţ, unde predă ca profesor până în vara anului 1952, când seminarul este desfiinţat tot la presiunile regimului. Patriarhul Justinian îl remarcă pe tânărul teolog reîntors în Bucureşti, dându-i un post în cadrul Bibliotecii patriarhale, unde este coleg cu ierodiaconul Bartolomeu Anania. Cei doi devin colaboratori extrem de apropiaţi ai patriarhului, datoria lor fiind să se informeze la zi în ceea ce priveşte viaţa religioasă din lume, să-l informeze şi să-l sfătuiască pe PF Justinian în acest sens şi să facă oficiile de translatori cu ocazia vizitelor unor oaspeţi din străinătate. În perioada mai-iunie 1956, vicepreşedintele Indiei face o vizită la Bucureşti, printre obiectivele sale numărându-se şi o vizită la patriarhul Justinian. Aici, oaspetele îl cunoaşte pe Andrei Scrima care-l copleşeşte cu solidele sale cunoştinţe despre cultura vastului subcontinent indian. Impresionat, vicepreşedintele îi propune tânărului frate o bursă de studii în India, fapt care a părut iniţial doar expresia unui entuziasm de moment.
Patriarhul Justinian l-a sprijinit pe fratele Andrei să se tundă în monahism la Mănăstirea Slatina, unde, în vremea aceea, erau concentrate majoritatea figurilor duhovniceşti ale epocii, şi să-şi dea cât mai repede examenele de la Institutul Teologic, astfel încât să plece în afară absolvent de teologie şi monah al Bisericii Ortodoxe Romane. PF Justinian dorea, pe de-o parte, ca Andrei Scrima să-şi desăvârşească pregătirea şi, în acelaşi timp, să trimită um mesager în Vest, pentru a da mărturie acolo despre realităţile vieţii religioase din România, atât de puţin cunoscute. Până să ajungă în India, la Benares, el se opreşte timp de cinci luni la Institutul Ecumenic din Geneva, în martie 1957 zăboveşte la Paris şi face o escală la Muntele Athos. În această perioadă, el stabileşte numeroase contacte cu persoane implicate în fenomenul religios, încercând în acelaşi timp să ofere explicaţii occidentalilor avizi despre realitatea vieţii cultelor din spatele Cortinei de Fier.
În acest context, Scrima redactează eseul „Simple reflecţii despre comunism“, rămas inedit până de curând. În esenţă, textul este o critică la adresa ideologiei comuniste şi o încercare de înţelegere a modului în care Biserica Ortodoxă Română a căutat să răspundă în faţa acestei uriaşe provocări. Iată câteva fragmente: „S-ar putea spune că, într-o încercare supremă şi monstruoasă, (comunismul) ia asupra lui şi concentrează în el toate păcatele lumii, însă nu pentru a o mântui, ci pentru a o duce la pierzanie. Dar astfel, el oferă conştiinţei creştine oglinda întunecată a propriei ei imagini, locul în care aceasta îşi poate contempla căderea. La un moment dat, suntem, aşadar, ispitiţi de o ultimă perplexitate. Se cuvine să urâm comunismul ori să-i fim recunoscători? Singurul răspuns creator şi biruitor se află în atitudinea creştină a cunoaşterii adevărului hristic, în care toate sunt văzute, înţelese şi asumate în Dumnezeu. Biserica Ortodoxă Română nu era imaculată, nepătată şi fără vicii. Departe de aşa ceva. Din fericire pentru Ortodoxie, ea nu a pierdut niciodată evidenţa prezenţei pure şi sacre a Sfântului Duh în Biserică. Această fidelitate discretă numai lui Dumnezeu, păstrată dincolo de decadenţa istorică (sau poate tocmai prin această decadenţă), a îngăduit ca răspunsul adus comunismului să fie total şi eficace. A fost de ajuns ca membrii Bisericii să se întoarcă spre Biserica lor pentru a fi regeneraţi prin Biserică, şi Biserica odată cu ei. Vechiul miracol al creştinismului devenea limpede pentru toţi: Biserica este indestructibilă, fiindcă poartă în ea însăşi duhul regenerării ei, care se numeşte Sfântul Duh şi care ridică Biserica, cu condiţia ca aceasta să i se restituie lui, şi nu altui duh“.
Dupa arestarea lotului „Rugul Aprins“ din vara anului 1958 şi izolarea patriarhului Justinian pentru o bună perioadă de vreme, Andrei Scrima a primit o lovitura teribila. Cu prietenii arestaţi, fără o posibilitate de a mai comunica cu ţara, lipsit de sprijinul material care venea de la Patriarhie, el devine din acel moment un exilat. Nemaiputând rămâne în India, Scrima se întoarce la Paris, obţinând în 1960 cetăţenia franceză. În capitala Franţei îl va cunoaşte în 1961 pe patriarhul ecumenic Athenagoras, care îi remarcă calităţile, îl ia în preajma lui, îl face arhimandrit şi îi încredinţează misiuni deosebit de importante în dialogul pe care Constantinopolul îl iniţiase cu Roma. Scrima era sfâşiat între două sentimente: pe de-o parte, dragostea pentru Biserica lui şi pentru vechii prieteni, fapt care l-a făcut să intervină adesea în favoarea României la diferite instituţii şi congrese, şi, pe de altă parte, permanenta suspiciune că în spatele vechilor prieteni se află agenţii Securităţii. Corespondenţa purtată în anii ’60-‚70 stă sub semnul acestei sfâşieri şi tristeţi. Din cauza Securităţii, oamenii nu mai puteau fi prieteni ca odinioară.
Abia după revoluţia din 1989, părintele Scrima a găsit puterea să revină în ţară, împlinindu-şi astfel misiunea care îi fusese încredinţată în 1956, anume aceea de a se întoarce îmbogăţit spiritual din lungul său drum iniţiatic, pentru a ajuta la refacerea unei Biserici afectate de atacurile ateiste desfăşurate timp de aproape jumătate de secol. În 1991, aflându-se din nou în India, decide să revină în România. Andrei Pleşu, care îl întâlneşte la mănăstirea Sâmbăta de Sus, îi propune să colaboreze la proiectul Colegiului Noua Europă. Vine la Bucureşti ca invitat al noului institut de studii avansate şi se stabileşte din nou în România, începând cu 1995. Membru al Grupului de studiu al Secolului al XVII-lea, care va deveni ulterior Centrul Fundamentele Modernităţii Europene. Moare la 16 august 2000 şi este înmormântat la mănăstirea Cernica.
