“Prin clopot nu dai veste doar unui singur om ci zvoană - ’mpărăţită ce vine de la Dom”

Clopotele introduse prin veacul a şaselea în Apus şi în al nouălea la Răsărit, anunţă începutul serviciilor dumnezeieşti şi dau de ştire creştinilor despre momentele mai însemnate ale serviciilor divine, vestesc trecerea din viaţă a creştinilor şi pomenirea celor morţi.
Clopotele simbolizează vocea lui Dumezeu şi a slujitorilor lui care chiamă pe credincioşi la rugăciune. Din înălţimea turnurilor ele apar ca nişte păzitoare ale comunităţilor creştinilor. Inscripţiile vechilor clopote vestesc destinaţiunea lor ocrotitoare, de mântuitoare şi de vestitoare, adeverind cuvintele Scripturii: " În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor." (Psalm 18,4). Misiunea li se rezumă în versurile: "vivos voco, mortus plango, fulgura frango" (pe vii îi chem, pe morţi îi plâng, fulgerele frâng) sau : "laudo deum verum, Plebem voco, congrego clerum, defunctos plango, fulmina fugo, festa decoro" (Laud pe Dumnezeu cel adevărat, chem mulţimea, adun clerul; îi plâng pe morţi, alung fulgerele, înfrumuseţez sărbătorile) care sunt inscripţii predilecte pe clopote.

În Evul Mediu clopotele erau considerate personaje ale bisericii şi primeau nume de sfinţi. Biserica apuseană a statornicit în timp tragerea clopotelor te trei ori pe zi, astfel:
-dimineaţa (din sec. 14) în onoarea Sfintei Preacurata – Aurora creştinătaţii;
-la prânz (din sec. 15) în urma războaielor cu turcii pentru alungarea necredincioşilor; şi / sau reculegere la mijlocul zilei;
-seara (din sec. 13) la rugăciunea de seară sau ca semn de odihnă şi pentru stingerea focurilor -hora ignem tagere- cum era prescris atunci”.

Clopotele ortodoxe se sfintesc prin tămâierea în patru părţi spre a însemna, că inimile creştinilor, pe care clopotul îi cheamă la rugăciune, să fie pline de miresmele virtuţilor; tămâierea alungă demonii, tot răul şi toată necurăţia de la clopote”

Clopotul este unul dintre cele mai vechi instrumente sonore pe care-l cunoaştem. El s-a născut în vremea străveche, chiar mai înaintea utilizării unui limbaj scris, în vremea când când omul a reuşit cu ajutorul focului să facă argila mai durabilă pentru obiectele de uz cotidian şi când un vas a reverberat, lovit probabil.

Pasul următor, spre clopotul metalic s-a făcut apoi firesc, în epoca bronzului, când noul material de plămadă pentru uneltele necesare traiului a dus la rezultate mult superioare celor ale lutului. Se obţineau astfel plusuri de durabilitate, eficienţă, iar pentru subiectul nostru în discuţie: o mai largă paletă de sonoritate, influenţată de compoziţia aliajelor, mărimea produsului şi destinările propuse de utilizatori. Şi putem adăuga cu convingere: “Clopotul a fost primul instrument de comunicare de masă”.

Cel mai vechi clopot cunoscut în lume este un clopoţel de bronz de cca 8 cm. înălţime, descoperit ca ornament agăţat la şoldul unei persoane înhumate în urmă cu aprox. 3.500 de ani, în timpul dinastiei Yin, perioadă în care clopoţeii sunt cunoscuţi şi utilizati pe scară largă ca amulete la gâtul animalelor domestice (câini, cai) şi ca ornament la harnaşamentul cailor înhămaţi la trăsuri .Istoria confirmă utilizarea clopotelor în Asia în urmă cu peste 4.500 de ani. Ştim cu siguranţa dată de izvoarele istorice că, în jurul anului 2.100 î.C., chiar de la debutul epocii bronzului, toate oraşele şi satele din China aveau câte un turn cu clopot destinat anunţării orei, dar care suna la pericolul focului sau inundaţiilor şi alarma la apropierea inamicilor. Există şi o zicală care confirmă unitatea şi coexistenţa de la origini a clopotelor cu templele: ”Dacă spui templu, spui clopot. Fără clopot nu există templu”.

În a doua carte a lui Moise din Vechiul Testament, găsim vorbindu-se despre cum să se facă veşmintele sfinţite ale preoţilor (Cap.28:34, 35). Şi din nou arată Sfintele Scripturi că “poalele tunicii marelui preot Aaron erau împodobite cu clopoţei de aur” aşa cum poruncise Domnul lui Moise (Ieşirea,Cap.39: 25, 26). În Palestina, în perioada sec. XIII-X î.C., de exemplu, preoţii făceau să sune câţiva clopoţei atârnaţi de veşminte, pentru a fi protejaţi, credeau ei, de spiritele rele. Iar “clopoţeii pentru cai” menţionaţi de Zaharia (14:20), pe care scria: “Sfânt lui Dumnezeu” - erau ataşaţi pe hamurile cailor pentru a arăta “că din Ierusalim va veni Mântuirea tuturor neamurilor care vor fi nimicite în caz de împotrivire”.Manuscrisele îl prezintă pe Regele David folosind un carillon şi lovind patru clopoţei ca semn de nerăbdare. Mai mulţi clopoţei de bronz dataţi la cca. anul 1000 î.C. au fost găsiţi în palatul babilonian din Nemrod (expuşi actualmente la British Museum).Descoperirile arheologice de la monumentele din Mesopotamia pre-sumeriană, Fenicia şi Egiptul antic, aduc la lumină numeroşi şi feluriţi alţi clopoţei.Regina din Saba îşi însoţea plimbările în zilele toride, apărându-se cu o umbrelă verde, cu mâner de fildeş şi decorată cu clopoţei auriţi. Din când în când, sub bucuria clipei, se învârtea brusc spre locul necunoscut al unui tril de pasăre, sau se apleca să culeagă o floare, şi atunci clopoţeii dau glas .

La începuturile creştinismului, în catacombele romane, semnalul de adunare la liturghie era dat cu clopoţei, adesea de argint cum consemnează cronicile.
Clopoţeii aflaţi pe veşmintele cu care Arhiereii Vechiului Testament intrau în Sf. Sfintelor trebuiau să îndemne “la aducere aminte pentru împlinirea poruncilor şi a legii”. Cu aer de mit şi legendă sau cu existenţă probată prin suport ştiinţific, clopotele, clopoţeii, talăngile sau zurgălăii ne-au însoţit de-a lungul timpurilor, adeseori parte directă a unor foarte diverse activităţi umane, laice sau religioase, nicicând contestaţi ci poate, câteodată uitaţi.

Simbol al vestirilor solemne, clopotul bisericii reprezintă o măsură a timpului, instituie o legătură emoţională cu sacralitatea, consfinţeşte ieşirea din durată, precede un eveniment de interes general. Prin sunetul sau grav şi amplu se impune în viaţa cotidiană ca un semn al legăturii dintre individ şi lume şi inoculează, în virtutea acestei funcţii, o stare meditativă, adeseori de revizuire a poziţiei pe care omul o are în univers.

Sursa : Ovidiu Oana Parau