Prin structura fiinţei sale, omul încearcă să înţeleagă şi să definească tot ceea ce îl înconjoară. Definiţia înseamnă, la ultimă analiză, circumscriere, încadrare în noţiuni a ceea ce reprezintă, de fapt, realitatea sau fragmente ale acesteia. În cazul creştinismului, cea mai simplă definiţie a Adevărului, în starea de maximă inspiraţie a minţii umane se găseşte în Noul Testament: "Dumnezeu este iubire" (I Ioan IV,8). În nici una dintre celelalte religii sau experienţele religioase ale omenirii Realitatea supremă nu a fost mai exhaustiv, mai deplin şi în acelaşi timp mai concis exprimată.

În înţeles creştin, Dumnezeu se oferă pe Sine în bunătate şi iubire spre comuniune, aşa încât El devine sensul existenţei omului şi singurul adevăr cu valoare absolută al vieţii lui. El îndumnezeieşte pe om, îl susţine în a ajunge la "asemănare" prin har şi prin prezenţă personală. Dragostea fără limite a lui Dumnezeu a determinat ca, deopotrivă, creştini, evrei şi musulmani să încerce să răspundă şi să-şi îndrepte sufletul spre Iubitorul care, odată găsit, devine sensul existenţei perene şi eterne.

Experienţa mistică este în general greşit definită ca unirea spirituală a fiinţei umane cu o fiinţă supranaturală. Termenul "unire" este restrictiv şi circumscris el însuşi unor culturi specifice. Orice condiţie de stabilire a autenticităţii comunicării cu Absolutul rămâne, de aceea, expusă subiectivităţii, prin însuşi faptul că este rodul unei elaborări realizate de om, cu ajutorul mijloacelor cognitive limitate. În medidul teologic singura formă de mistică acceptată ca autentică se bazează pe învăţătura despre "unirea cu Hristos", înţelegând prin aceasta implicit unirea, prin El, cu Dumnezeu Treime.

Experienţa misticului depinde în mod deosebit de ceea ce el acceptă a priori ca Adevăr Revelat. Aici apar însă diferenţele şi interiorul tradiţiei creştine: misticul creştin occidental va căuta vederea lui Hristos pe cruce, dar nu ca icoană a unei realităţi transcendente, ci agonizând şi suferind, dincolo de cuvinte, isihastul răsăritean va vedea un Hristos înviat, în lumina taborică. Spre deosebire de aceştia un musulman se va simţi transportat la Mecca, unde-l va întâlni pe Profetul lui Dumnezeu în rugăciune şi împlinirea actelor ritualice. Aşadar, la nivelul trăirii mistice, precizările doctrinare, ce par inoportune în explicarea experienţelor ca atare şi sunt aparent identice în fiecare tradiţie, poartă în ele greutatea finalităţii actului mistic.

După cum se ştie, în tradiţia creştină ortodoxă adevărata căutare a misticului nu poate şi nu trebuie să presupună doar o experienţă beatifică, o gnoză pur intelectualistă a lui Dumnezeu sau trăirea unor fenomene supranaturale. Misticul nu caută de dragul misticii, ci actul lui este existenţial, transformator şi mântuitor: “Şi aceasta este viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17,3); “Şi voi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32).

Etimologia noţiunii “religie” (religo, are = a lega) a dus la definiţia „religia este legătura omului cu absolutul”. Această legătură se vrea experiată şi exprimată într-un dialog direct pe care omul, fiinţa dornică de infinit, îl doreşte cu divinitatea fără intermediari. Noţiunile “mistic”, “mistică”, “misticism” au origine greacă, şi constituie o familie de cuvinte formate din rădăcina “mi” care sugerează ceva “închis”, “ascuns”. Misticul era cel care era iniţiat în cunoaşterea esoterică a lucrurilor ce ţin de lumea non-experimentală a transcendenţei şi despre care trebuie să se păstreze o anumită tăcere sau secret. Deci, “mistic” în sens larg poate fi aplicat la tot ceea ce este ascuns, secret, necunoscut, care are relevanţă numai pentru cei iniţiaţi. Printr-un proces asemănător, el a fost adoptat în terminologia Bisericii Creştine primare care, pentru început, a fost văzută chiar de slujitorii ei ca un organism sau o adunare a celor iniţiaţi. Mai târziu, noţiunea a căpătat sensul de “închidere” sau “ascundere” a unor anumite persoane faţă de influenţele lumii exterioare şi retragerea în sine însuşi pentru a obţine iluminarea divină.

Realitatea mistică apare învăluită în mister, în taină. Experienţa misticului este uneori voită alteori nu, inexprimabilă, deoarece ea nu poate tolera predicatele limbajului obişnuit sau le admite cu numeroase rezerve: “Experienţa mistică, în timpul experienţei, nu poate fi conceptualizată şi, de aceea, este inexprimabilă. Aşa trebuie să fie. Misticul este în legătură cu un “obiect” care este invizibil, intangibil şi inaccesibil, dincolo de contactul simţual; Acest “obiect” este inepuizabil, nesfârşit şi incomprehensibil în cel mai pur sens şi, de aceea, este inexprimabil, mai presus de orice descriere;
Contactul este intuitiv neintermediat şi direct, chiar dacă a fost prezentat de o persoană sau o carte; Există o afinitate internă între “obiect” şipersoană, o atracţie şi fascinaţie care poate conduce la interpretare şi comuniune reciprocă. Experienţa mistică nu poate fi, însă “verificată” şi, de aceea, nici o afirmaţie nu reprezintă afirmaţia finală despre natura adevărului, din perspectivă religioasa.

Experienţa mistică este totală sau deplină, în sensul că totul intră într-o armonie imposibil de realizat pe o altă cale; tensiunile dispar, contradicţiile intră în rezonanţă şi, la nivelul conştiinţei, se realizează coincidentia oppositorum. În al treilea rând, mistica presupune cu necesitate cunoaşterea prin experienţă a realităţii extramundane, nu pe cale discursivă ori filosofică, ci intuitivă. În tradiţiile extrem- orientale misticul este “cel ce cunoaşte” şi această cunoaştere intuitivă nu are nimic de a face cu raţiunea.

Experienţa mistică implică, frecvent dar nu obligatoriu, momente de forţă excepţională, care se manifestă prin extaz, răpire, luminozitate, dans, revelaţie etc. Acestea sunt efecte nu scopuri ale misticului; mai mult chiar, mulţi dintre ei încearcă să ascundă astfel de manifestări pentru a nu friza ordinea naturală şi a evita incitarea la curiozitate, neobişnuitul, senzaţionalul. În sfârşit, când este autentică, experienţa mistică se transformă în stare, nu de extaz, ci de pace, linişte, în care subiectul pare să intre în armonie cu tot ceea ce îl înconjoară.

(Dr.Remus Rus)