Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de minuni, ale unora dintre sfinţi. Noi le cinstim ca pe nişte obiecte în care Dumnezeu îşi arată puterea minunată a harului Său. Cât au fost pe pământ, sfinţii au avut în ei harul Duhului Sfânt într-o măsură foarte mare, făcând – prin el – adeseori minuni, harul acesta avându-l în sufletele lor şi în viaţa cerească la care s-au dus, într-o măsură mai mare. Dar precum sfântul poate sta în legătură cu oamenii care se roagă lui, ajutându-i în chip minunat, cu atât mai mult păstrează el însuşi o anumită legătură cu trupul său, care a fost şi el lăcaşul Duhului Sfânt, precum spune Apostolul: Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaşul Duhului Sfânt care locuieşte în voi? (I Cor. 6, 19). Sfânta Scriptură ne spune despre minuni făcute prin trupurile sfinţilor în vremea vieţuirii lor pământeşti, mărturisind despre puterea ce era în ele. O femeie s-a vindecat de curgerea sângelui ei numai prin atingere de haina Mântuitorului (Matei 9, 21; Marcu 5, 28; Luca 8, 43–44; Matei 14, 36), şi mulţi oameni se vindecau numai atingându-se de ştergarele şi de trupul Apostolului Pavel (Fapte 19, 11–12), iar alţii, numai prin trecerea umbrei trupului Apostolului Petru peste ei (Fapte 5, 15). O dovadă că trupurile sfinţilor şi după moarte au putere de la Dumnezeu de a face minuni ne-o dă Sfânta Scriptură, arătându-ne că oasele Proorocului Elisei învie un mort (IV Regi 13, 21).

Sfintele moaşte nu sunt idoli sau zei ori asemănări ale lui Dumnezeu, şi nici închinarea la ele nu este idolatrie. Căci dacă Însuşi Dumnezeu le proslăveşte prin puterea minunată ce le-o dă, şi noi trebuie să le cinstim, deoarece prin aceasta cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dat putere, şi suntem datori să cinstim puterea dumnezeiască din ele, iar nu pe ele însele ca atare. cadavrele din Vechiul Testament spurcau pe cei ce se atingeau de ele, pentru că erau sub păcat şi sub blestem. Totuşi, nici chiar acelea nu erau toate spurcate; căci trupul mort al lui Iosif n-a spurcat pe Moise când acela l-a luat la sine în Egipt (Ieş. 13, 19); cadavrul lui Elisei proorocul n-a spurcat pe cel care a fost aşezat în mormânt peste el, ci l-a înviat (IV Regi 13, 20–21 ş.a.). În Noul Testament, trupurile (cadavrele) creştinilor nu mai sunt spurcate, pentru că ele sunt biserici sau lăcaşuri ale Sfântului Duh (I Cor. 6, 19–20; 3, 16–17) şi astfel ele sunt curăţite de blestemul care era asupra lor. Prin urmare, ele nu mai spurcă pe cei ce se ating de ele.

Legea stricăciunii trupurilor moarte este o lege generală, dar, ca orice lege, ea este în primul rând pentru cei păcătoşi (I Tim. 1, 9). Neputrezirea trupurilor sfinţilor este o dovadă că şi legea aceasta – prin excepţiile ce le face – priveşte mai mult pe cei păcătoşi. De altfel, însăşi Biblia ne mărturiseşte că excepţii de la această lege au mai fost şi că Dumnezeu, în anumite cazuri, ridică puterea ei. Aşa, de pildă, prin voia şi puterea lui Dumnezeu, trupul lui Enoh şi al lui Ilie n-au fost îngropate în pământ spre a putrezi, ci au fost luate la cer, căci zice Cartea Sfântă: Şi a bineplăcut Enoh lui Dumnezeu, apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu (Fac. 5, 24) şi iarăşi: Nici unul nu s-a făcut ca Enoh pe pământ, pentru că şi el a fost răpit de pe pământ (Sir. 49, 16).
Şi Apostolul Pavel grăieşte, de asemenea: Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase – dar mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bineplăcut lui Dumnezeu (Evrei 11, 5). Tot aşa şi despre Ilie ni se spune: Pe când mergeau ei (Ilie şi Elisei) aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit o căruţă de foc şi cai de foc şi despărţindu-i pe ei unul de altul, şi s-a înălţat Ilie în vifor mare la cer (IV Regi 2, 11; Sir. 48, 12). Despre Melchisedec, apoi, nu avem nici un indiciu în Biblie că ar fi fost îngropat vreodată, căci era fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început zilelor, nici sfârşit al vieţii (Evrei 7, 3; Fac. 14, 18). Dar peste toate, însuşi trupul Mântuitorului, care a fost întru totul asemenea trupurilor noastre, în afară de păcat (Evrei 2, 17; 4, 15 ş.a.), n-a suferit putrezire în pământ şi totuşi s-a înălţat la cer. Prin urmare, Dumnezeu a făcut şi face, cu trupurile sfinţilor, excepţie de la legea generală – pe care tot El a dat-o – a îngropării şi a putrezirii în pământ. Istoria creştinismului încă e bogată în mărturii asemănătoare celor din Biblie în această privinţă.

După Testamentul Nou, trupurile sfinţilor sunt îngropate, ca şi ale tuturor creştinilor, şi numai acelea din ele care fac minuni sunt dezgropate şi li se dă o cinste deosebită, dar nu adorare, ca lui Dumnezeu. Prin această cinstire ele nu sunt idolatrizate, căci a venera nu este acelaşi lucru cu a idolatriza. În Testamentul Vechi au fost ascunse moaştele lui Moise şi poate şi ale altor drepţi, pentru că iudeii, într-adevăr – fiind înclinaţi spre idolatrie –, avându-l, l-ar fi zeificat ca pe viţelul de aur (Ieş. 32, 1–35, Deut. 9, 16), sau ca pe şarpele de aramă (IV Regi 18, 4). Pentru evitarea acestor rătăciri, era bine să rămână ascunse trupurile unor bărbaţi sfinţi şi drepţi, ca Moise, despre care, de altfel, ştim că însuşi Arhanghelul Mihail căuta să nu-l lase în stăpânirea diavolului (Iuda 1, 9). Pe atunci trupul mort era socotit ca necurat, căci încă nu sosise Hristos cu harul Său sfinţitor şi deci trupul omenesc era încă nerăscumpărat de sub stăpânirea diavolului. Totuşi, iudeii cinsteau şi trupurile morţilor, fiindcă le îngrijeau mormintele (Matei 23, 29).

Biserica a cinstit din primele veacuri osemintele mucenicilor, adunându-le cu mare evlavie şi grijă şi zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu, îngrijindu-se ca în altarul fiecărei biserici, ca şi în sfântul antimis de pe altar, să se pună o părticică din sfintele moaşte, ceea ce se face până azi.
Epistola Bisericii din Smirna despre martiriul Sfântului Policarp, episcopul acelei cetăţi († 166), spune: „Noi am strâns oasele lui ca pe un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale muceniceşti, spre cinstirea biruinţei şi spre întărirea altor luptători”1. Se înţelege că cinstirea sfintelor moaşte se îndreaptă tot spre Dumnezeu, a Cărui putere sălăşluieşte în ele. „Cinstim moaştele mucenicilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela, ai Cărui ucenici sunt, şi cinstim pe slujitori în aşa fel, ca cinstea lor să treacă asupra Stăpânului Care a zis: Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte”. (Calauza Ortodoxa)