Cand, intorcandu-ma la Hristos, mi-am inceput calea, atunci mi-am trait starea mintii, a inimii si a trupului in care ma adusese Dumnezeu prin rugaciune - adica starea intregii mele fiinte. in vremea aceea nu aveam inca intelegerea faptului ca omul poate sa gresasca, si ca aceste greseli pot fi cat se poate de tragice si de serioase. Astfel, intreaga istoria omenirii este gresala lui Adam. Dar ele pot fi si mici, de-abia sesizabile, de-abia rasfrangandu-se cat de cat asupra fiintarii noastre pamantesti. Mintea greceasca este filosofica si naste concepte theologice asemenea celor filosofice. De pilda, pocainta - semnifica "schimbarea vederii mintii," iar ratacirea - "abatere." Rusii vorbeau despre pocainta ca despre un simtamant psihologic, adica "durere pentru cele facute" - pentru cele ce am spus sau am facut - cand cerem lui Dumnezeu: "Iarta-ma!" Cuvantul "ratacire" semnifica ceea ce nu purcede de la Singur Adevaratul Dumnezeu, dar dintr-o data ni se pare maret si sfant, si ne deschidem inima acestei greseli. Cand Sfintii Parinti vorbesc despre ratacire, ei au in vedere totodata si propria lor experienta. Si a ocoli ratacirea ne este cu neputinta: nu vorbesc despre intreaga viata noastra, ci de anumite intamplari aparte.

Oamenii sunt linistiti cand cineva bea de se imbata si face prostii - asta nu inseamna ca acela este "in ratacire"; dar daca spui ca Lumina cea Nezidita te-a cercetat, imediat raspund: "A, asta este ratacire!" Eu am inteles cuvantul "ratacire" astfel: cand vreo experienta duhovniceasca oarecare ma atrage la sine, si eu imi deschid inima catre ea. Dupa aceea pot sa aflu daca am gresit, sau nu si, prin pocainta, sa ma intorc la adevar...De fiecare data cand savarsim sau cadem in vreun pacat de orice fel, si in orice plan - al mintii, al inimii, al trupului - inseamna ca ne aflam victime ratacirii, inselarii: savarsim pacatul pentru ca ne atrage. In troparul mucenicilor gasim expresia "stea neratacita." Cuvantul a luat pentru mine o mare insemnatate. in acea stare in care mucenicii isi dau intreaga fiinta lui Dumnezeu, ei se afla ca o "stea neratacita," adica deplin adevarata, "in care nu este urma de neadevar."

Unde este criteriul dupa care putem determina daca santem in ratacire sau pe calea adevarului? Astfel, in Rugaciunea catre ingerul Pazitor, zicem: "ingere al lui Dumnezeu, pazitorul meu cel sfant, viata mea in frica lui Dumnezeu pazeste, mintea imi intareste in calea cea adevarata." Si iata iesirea din situatie - rugaciunea: "Mintea imi intareste in calea cea adevarata," sau, cum zice psalmul, Duhul tau cel bun ma va povatui la pamantul cel drept. Spune mie, Doamne, calea in carea voiu merge, ca la tine am ridicat sufletul meu? Pentru aceasta ne rugam in fiecare zi de mai multe ori: "invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta, in seara aceasta, in noaptea aceasta, fara de pacat a ne pazi noi." Ori de cate ori cadem in pacat, este pentru ca fuseseram atrasi de vreun oarecare aspect al pacatului, si ca l-am savarsit in ganduri, in miscarile inimii noastre, in facerile noastre trupesti; a intelege aceasta inseamna a fi cu luare aminte de-a lungul intregii zile, si de-a lungul intregii nopti, spre a nu savarsi pacat. Iar cele spuse sant caracteristice caii monastice...
In Epistolele pe care apostolul Pavel le-a trimis crestinilor de curand iesiti dintre pagani si inchinatori la idoli, el a dezvaluit un tablou nespus de maret al intelegerii crestine in ce priveste fiinta si Dumnezeu, si in acelasi timp vorbea si de viata omeneasca de zi cu zi.

Unora mintea le inclina catre theologia abstracta, iar acolo sunt cu putinta greseli. De aceea, toata luarea aminte trebuie sa fie indreptata spre a nu scarbi harul Sfantului Duh cu vreun gand rau oarecare sau cu vreo miscare a inimii; si in acelasi timp, cum sa ocolim tot pacatul de fiecare data cand avem de-a face cu vreun frate sau sora - mai presus de toate spre a nu mahni pe cineva. Cand Dumnezeu impreuna-lucreaza cu noi, in "suferintele" noastre de a ne petrece ziua fara de pacat, atunci vine harul Sfantului Duh: Noi zidim viata noastra fara de pacat ca pe un taram inlauntrul nostru, unde Sfantul Duh poate veni nestingherit cu harul Sau. Iar cand vine Acela, El ne impartaseste o intelegere vie a ceea ce ne invata.

Tot ceea ce ne-a invatat harul dintru bun inceput, noi trebuie sa pazim pana la sfarsitul vietii. De neocolit este perioada cand Dumnezeu ne paraseste. Atunci, intr-o incordare plina de suferinte, noi incercam sa fim ca si cum Dumnezeu ar fi cu noi, chiar daca El si-a retras ajutorul simtit... "Cela ce simplu va trai, sute de ingeri cu el vor fi; dar pe cel ce intelepteste - pana si ultimul il paraseste." Asa si eu, as vrea sa va zic ca viata noastra este cat se poate de simpla. Lucrul acesta este foarte important: Noi niciodata nu trebuie sa cautam a dobandi vreun semn vadit al dumnezeiestii bunavoiri - facere de minuni sau altceva asemanator. Acestea niciodata nu fac parte din planul nostru! Ci planul nostru se exprima doar in "cum sa nu savarsim vreun pacat." "Cela ce simplu va trai, sute de ingeri cu el vor fi."

Niciodata nu trebuie sa ne comparam cu nimeni altul. Oricat de mic sau de mare ar fi inaintea lui Dumnezeu fiecare dintre noi, Dumnezeu "se ingrijeste" de fiecare om aparte, comunicand inimii lui.Crestinul de obicei trebuie sa gandeasca cum, murind, sa se fi curatit prin pocainta. Si atunci se va arata Hristos omului in vecinicie...In vietuirea noastra nu trebuie sa ne inchipuim ca Dumnezeu este cu noi, si ca noi il vedem: trebuie sa constientizam ca Dumnezeu ne vede. Acest fel de a vedea lucrurile ne ingradeste de la alunecarea in inchipuire: "Sant proroc," "Sant apostol," "Sant sfant," "Sant asa si pe dincolo." Slobozi de orice inchipuire despre sine, noi ne nevoim, si ce vrea Dumnezeu, El va savarsi fara noi, prin noi. Calea noastra este totdeauna a ne smeri; iar a ridica si a proslavi apartine lui Dumnezeu. Asa ca nu trebuie a ne ingriji sa ne ridicam pe noi insine undeva, de perii capului. Trebuie sa traim cu un cuget cat se poate de smerit. Iar daca Dumnezeu daruieste ceva, aceasta se intampla in forme exterioare care te lasa uimit. Aceasta insa este de la Dumnezeu, iar nu de la noi.

Hristos, a urcat pe Golgotha in cele mai adanci suferinte, ca sa savarseasca o fapta contrara celei savarsite de Adam. Iar precum prin gresala lui Adam Dumnezeu a blestemat aceasta lume, asa Hristos, prin inaltarea Sa pe crucea Golgothei, a pierdut blestemul si a facut sloboda intrarea in imparatia lui Dumnezeu Tatal. Sa constientizam nevoia absoluta de a merge pe calea contrara a ceea ce a savarsit Adam in Rai: simplu vom trai, dar sute de ingeri cu noi vor fi.
(Arhimandritul Sofronie Saharov)