Viaţa duhovnicească este viaţa adevărată. Tot restul e materie. Materie este şi trupul nostru; pământ luat din pământ. Pământ, apă, foc şi aer - din
aceste patru materii este construit trupul omenesc. El este construit în chip atât de iscusit şi de minunat, că nu se poate arăta nici descrie - şi totuşi, trupul este în sine un lucru, nu este viaţă; este vehicul, nu este călător; este colivie, nu este pasăre.

Ce este, atunci, viaţa? Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu explică limpede acest lucru pe cea dintâi filă a sa: Şi a zidit Domnul Dumnezeu pe om luând ţărână din pământ, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul suflet viu. Oare ştii bine ce înseamnă cuvintele „mijlocit” şi „nemijlocit”? Ei bine, din pământ a zidit Dumnezeu, în chip mijlocit, trupul, iar nemijlocit, de la Sine, a suflat în el duh de viaţă. Astfel, omul a devenit suflet viu. Şi astfel, omul este în aparenţă materie - însă materie cu duh de viaţă în sine, duh care este nemijlocit de la Făcătorul.
Prin acest duh de viaţă, omul ţine legătura cu Insuşi Făcătorul său şi cu toată lumina duhovnicească cerească ce e în jurul Făcătorului. O flăcăruie, ce seamănă cu veşnica flacără a Dumnezeirii. Deşi cu trupul ne târâm pe pământ printre insecte, prin această flăcăruie suntem legaţi cu cele mai înalte ceruri şi cu veşnicia.

Sufletul trăieşte în trup, primind necontenit sprijin şi viaţă de la acest duh de viaţă dumnezeiesc, care şi este viaţa omului. Vorbind la modul practic: viaţa duhovnicească este necontenita noastră osteneală de a ne învrednici acestui duh dumnezeiesc din noi. De ce să ne ostenim a ne învrednici? Fiindcă
Făcătorul ni l-a dăruit de la Sine. Nimeni dintre noi nu l-a cumpărat, nici nu l-a plătit, ci Dragostea veşnică ni l-a dăruit, într-adevăr, darul nu se plăteşte cu nimic. De asta-i darul dar. Însă cel ce primeşte darul, şi încă unul aşa de preţios cum este viaţa, poate măcar să se arate
vrednic de acest dar.
Cum să-I răspundem lui Dumnezeu cu dragoste pentru dragoste, şi cum să ne arătăm vrednici de acest dar dumnezeiesc? Pentru aceasta există o mare ştiinţă, care se cheamă ştiinţa duhovnicească. Aceasta este ştiinţa mai presus de toate celelalte ştiinţe, aşa cum duhul de viaţă al lui Dumnezeu este mai presus de toate făpturile. Această ştiinţă nu este de la om trupesc, ci de la însuşi Sfântul Duh al lui Dumnezeu, însuşi Dăruitorul celui mai de preţ dar i-a
învăţat pe oameni cum să se învrednicească de acest dar. Dacă doreşti să pătrunzi această luminoasă şi dulce ştiinţă, binecuvântată fie dorinţa ta.

Osteneşte-te să întăreşti credinţa din tine. Cu vremea vei simţi nevoia să te rogi.Am văzut odată cum pe o roată de moară cădea puţină apă. Şi roata rămânea
nemişcată. Apoi a venit apă multă, şi roata s-a pus în mişcare. Credinţa e putere duhovnicească. Puţina credinţă nu mişcă nici mintea spre cugetarea
la Dumnezeu, nici inima spre rugăciune către Dumnezeu. Credinţa mare mişcă şi mintea, şi inima, şi tot sufletul omului. Cât dăinuieşte în om o credinţă mare, ea îi mişcă sufletul, prin puterea ei, către Dumnezeu.

Unii au citit cuvintele Mântuitorului: "ştie Tatăl vostru de ce aveţi trebuinţă mai înainte de rugăciunea voastră", şi din ele au tras încheierea că rugăciunea nu foloseşte, îndeobşte, la nimic. Într-adevăr, ştie Dumnezeu dinainte tot ce ne trebuie, şi totuşi El vrea să ne rugăm Lui. Părinţii ştiu dinainte ce le trebuie copiilor, şi totuşi aşteaptă ca aceştia să-i roage - fiindcă părinţii ştiu că ruga înmoaie şi înnobilează inima copiilor, că îi face mai supuşi, smeriţi, blânzi, ascultători, milostivi şi nobili.

Un oarecare călător s-a oprit lângă o casă de lângă drum. În acea casă muncitorii ţineau o întrunire. Pe dată se făcu linişte în casă. Muncitorii îngenuncheară la rugăciune - iar unul dintre ei ieşi şi începu să umble prin faţa casei. Călătorul îl întrebă ce se face înăuntru. Păi, se roagă lui Dumnezeu. Iar mie mi-e ruşine, aşa că am ieşit. Călătorul tăcu şi aşteptă. Pe cine aştepţi? - îl întrebă muncitorul. Aştept să iasă cineva ca să-l întreb de drum. Dar de ce nu mă întrebi pe mine? Şi eu pot să-ţi arăt. Călătorul dădu din cap şi îi răspunse:
Cum ar putea să arate calea dreaptă cel ce se ruşinează de Dumnezeu şi de fraţii săi?

Ingrijeşte pruncul din tine. Când va creşte şi va ajunge viteaz, îţi va răsplăti însutit osteneala. Credinţa vitejească va pune în mişcare roata lăuntrică a fiinţei tale, şi vei dobândi o viaţă nouă.
Pace ţie de la Dumnezeu şi binecuvântare!
Episcop Nicolae Velimirovici