Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet, si nici doar juxtapunerea lor, ci este o fiinta unitara psiho-somatica, o fiinta personala frumoasa, zidita de Dumnezeu "dupa chipul Sau" (Facere 1.27) cel vesnic viu; datorita acestei "negraite legaturi dintre suflet si trup", starile sufletesti se manifesta în trup si reciproc. Dumnezeu doreste cu mare dor ca omul sa fie si "dupa asemanarea Sa" (Facere 1.26), adica sa traiasca viata lui Dumnezeu, viata vesnica si fericita a comuniunii dumnezeiesti; iar aceasta desavârsire omul n-o poate trai departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu si iubitor de oameni. Omul nu-si este luisi izvor al vietii, ci a primit viata ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu si de viata datator, de aceea starea vietii lui (de plinatate sau de împutinare) este data de relatia lui cu Dumnezeu. Cu cât omul se uneste mai mult prin iubire (ca sinteza a tuturor virtutilor) cu Ziditorul Sau, cu atât unitatea fiintei sale se întareste prin prezenta harului divin, cu atât traieste mai intens viata dumnezeiasca, cu atât devine mai mult "partas dumnezeiestii firi" (2 Petru 1.4). Asadar, si trupul devenind "templu al Duhului Sfânt" (1 Corinteni 6.19), se înduhovniceste, se umple de har, ridicându-se peste limitarile firii create.

Sanatatea reprezinta, astfel, starea naturala de viata spirituala si organica, în care toate puterile sufletesti si trupesti ale omului lucreaza potrivit poruncii si scopului lui dat de Dumnezeu în firea lui, când l-a creat. Sanatatea este cresterea continua a vietii omenesti în harul dumnezeiesc, în viata vesnica. Daca omul respecta legea lui Dumnezeu, si în plan spiritual si în plan organic, viata lui ramâne unitara si în armonie interioara. Atunci sufletul si trupul sunt în starea lor fireasca de sanatate, de armonie cu Dumnezeu si cu lumea exterioara.

Pacatul, ca razvratire voita fata de Dumnezeu, înseamna departarea de la Izvorul vietii si deci o împutinare a vietii, o moarte (întâi spirituala si morala, apoi chiar si fizica). Stricarea relatiei cu Dumnezeu prin pacate deregleaza întreaga fiinta umana: vointa slabeste, ratiunea se întuneca, afectivitatea se întineaza cu senzatiile placerilor pacatoase, instinctele naturale se pervertesc, simturile îsi pierd claritatea, iar trupul îsi modifica comportamentul metabolic. Urmarile pacatului, dezechilibrele sufletesti si fizice, se deruleaza apoi în timp, uneori mai scurt, alteori mai lung. Asa se instaleaza în fiinta umana boala si moartea, ca urmare a pacatului. Patimile sufletului si bolile trupului, ca tulburari ale starii firesti de sanatate, însa, nu pot fi tratate separat si unilateral, prin metode mecaniciste, cum ai repara un ceas umblând la rotita care nu mai merge bine, ci la vindecarea întregii lui fiinte omul trebuie sa participe constient, sa conlucreze cu harul divin daca vrea sa se vindece deplin, si nu doar pentru viata aceasta pamânteasca.

Restaurarea firii umane a savârsit-o obiectiv Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, iar subiectiv, fiecare credincios si-o poate împropria prin credinta întru El, prin unirea tainica prin har cu El, Care ne-a spus: "Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramâne întru Mine si Eu în el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15.5). Dupa caderea în pacat a protoparintilor, întreg neamul omenesc sufera consecintele îndepartarii de Dumnezeu: boala si moartea. De aceea, bolile (sufletesti si trupesti) au între cauzele si conditiile lor provocante si favorizante o importanta componenta data de pacate. Noi, oamenii, si chiar lumea întreaga, astazi suferim mai mult ca oricând în istorie de pe urma pacatelor noastre si ale înaintasilor nostri, dar, aproape totdeauna, nu vrem sa recunoastem ca "noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre" (Luca 23.41). Ca si atunci la început, în rai, omul, în mândria sa, nu-si recunoaste pacatul sau, si încearca sa dea vina doar pe cauze exterioare lui (Adam a dat vina pe Eva, Eva pe diavol, iar azi omul zice ca se simte rau din cauza ca altii i-au facut farmece, etc.), nevrând sa-si asume responsabilitatea si urmarile propriilor fapte pacatoase.

Dumnezeu, însa, infinit iubitor de oameni, Care nu vrea "moartea pacatosului, ci ca pacatosul sa se întoarca de la calea sa si sa fie viu" (Iezechiel 33.11), îl cauta pe omul cazut în pacat ("Adame, unde esti?" (Facere 3.9) si-l cheama la pocainta, la îndreptare, la învierea din moartea pacatului. De aceea, Dumnezeu mai si mustra, mai si mângâie pe oameni, prin încercari, ca sa-i aduca la calea mântuirii. Recunoasterea pacatelor si asumarea luptei (cu pacatul, cu urmarile lui, cu diavolul cel ucigas de oameni) pentru mântuire, prin rabdarea încercarilor si prin rugaciunea catre Dumnezeu, reprezinta din partea omului primul lui pas spre vindecare. Caci suferinta trupului o da Dumnezeu oamenilor (cu îngaduinta, nu cu razbunare) tocmai ca un prilej de pocainta, ca macar rabdându-o cu "duh umilit" (Psalmul 50.18) sa primeasca mântuirea si cununa biruintei. Daca pacatul este o pornire irationala de placere (omul cauta placerea de dragul ei), revenirea din pacat se face prin asumarea durerii, prin cruce, prin lupta cu ispita hipnotica a placerii, printr-o asceza sufleteasca si trupeasca.

"De nu te vei sili sa împlinesti toate cuvintele legii acesteia, care sunt scrise în cartea aceasta si nu te vei teme de acest nume slavit si înfricosator al Domnului Dumnezeului tau, atunci Domnul te va bate pe tine si pe urmasii tai cu plagi nemaiauzite, cu plagi mari si nesfârsite si cu boli rele si necurmate; va aduce asupra ta toate plagile cele rele ale Egiptului, de care te-ai temut si se vor lipi acelea de tine. Toata boala, toata plaga scrisa si toata cea nescrisa în cartea legii acesteia, o va aduce Domnul asupra ta, pâna vei fi stârpit." (Deuteronom 28.58-61)

"Vezi ca Dumnezeu vorbeste când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte. Si anume, El vorbeste în vis, în vedeniile noptii, atunci când somnul se lasa peste oameni si când ei dorm în asternutul lor. Atunci El da înstiintari oamenilor si-i cutremura cu aratarile Sale ca sa întoarca pe om de la cele rele si sa-l fereasca de mândrie, ca sa-i fereasca sufletul de prapastie si viata lui de calea mormântului; de aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui si oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt. Pofta lui este dezgustata de mâncare si inima lui nu mai pofteste nici cele mai bune bucate. Carnea de pe el se prapadeste si piere si oasele lui, pâna acum nevazute, îi ies prin piele. Sufletul lui vine încet, încet spre prapastie si viata lui spre împaratia mortilor. Daca atunci se afla un înger lânga el, un mijlocitor între vii, care sa-i arate omului calea datoriei, Dumnezeu Se milostiveste de el si zice îngerului: "Izbaveste-l ca sa nu cada în prapastie; am gasit pentru sufletul lui pretul de rascumparare!". Atunci trupul lui înfloreste ca în tinerete si el vine înapoi la zilele de la începutul vietii sale. El se roaga lui Dumnezeu si Dumnezeu îi arata bunatatea Sa si-i îngaduie sa vada fata Sa cu mare bucurie si astfel îi da omului iertarea Sa. Atunci omul priveste peste semenii sai si zice: "Pacatuisem si calcasem dreptatea, dar n-am fost pedepsit dupa faptele mele. Caci El a izbavit sufletul meu ca sa nu treaca prin strâmtorile mortii si ochii mei vad înca lumina". Iata toate acestea le face Dumnezeu de doua ori, de trei ori cu omul, ca sa-i scoata sufletul din pieire si ca sa-l lumineze cu lumina celor vii." (Iov 33.14-30)
Ieromonah Mihail Stanciu, Manastirea Antim - Bucuresti