Există o pedagogie divină, în baza căreia încercările sunt necesare tuturor, spre exersare duhovnicească. “Încercarea - spune Sfântul Isaac - este de folos oricărui om (...) Cei ce se nevoiesc sunt încercaţi, ca să sporească în bogăţia lor, cei leneşi, ca să se păzească de cele ce-i vatămă...”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca de altfel întreaga literatură ascetică, consideră toate aceste pătimiri fără de voie, pedeapsă pentru păcat. Cauza lor primă o constituie, păcatul strămoşesc. Prin aceasta, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul a ajuns ca, în loc să acorde cinstea cuvenită Creatorului său Ziditorului său, a îndumnezeit creaţia. Aceasta corespunde, de fapt, definiţiei sau consistenţei răului, care constă în
“necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor”.

Protopărinţii au părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lor spirituală şi au socotit zidirea văzută drept Dumnezeu, îndumnezeindu-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru simţirea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-au iubit cu toată plăcerea. Zidind firea omenească, Dumnezeu - aflăm de la acelaşi Sfânt Părinte - nu a creat împreună cu ea nici plăcerea, nici durerea din simţire, ci a dat minţii o anumită capacitate de plăcere, ca dorinţă naturală a ei, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Plăcerea şi durerea provin din călcarea poruncii date de Dumnezeu primilor oameni. Plăcerea lucrează coruperea voinţei, durerea - osânda spre destrămarea firii. Plăcerea duce la moartea de bunăvoie a sufletului, durerea - la nimicirea formei trupului.

Însă, în plăcere, este amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii. Încercând să-şi provoace o plăcere mai mare, omul ajunge, de fapt, să-şi intensifice durerea. Chiar şi după cădere, Dumnezeu, din iubire nemărginită faţă de creaţia sa, a rânduit un “plan prea bun şi negrăit în legătură cu ea”, restaurarea ontologică şi îndumnezeirea omului prin har. Calea ruperii acestui cerc vicios al plăcerii de
bunăvoie şi al durerii fără de voie l-a constituit înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Prin Întrupare şi Jertfă, Mântuitorul a primit de bunăvoie pedeapsa pentru plăcerea voluntară a firii şi durerea ce o însoţeşte. Omul, pentru a se îndrepta, pentru a-şi reveni din această stare vicioasă, trebuia să fie zguduit stihial, să fie cutremurat în temeliile fiinţei sale, ori încercările sunt astfel de zguduiri ale fiinţei noastre.

Dumnezeu ne conduce pe două căi: prin Providenţă sau pe cale pozitivă şi prin Judecată sau pe cale negativă. Pe calea pozitivă, Dumnezeu îl cheamă pe om la desăvârşire, la sfinţenie, prin darurile cu care îi binecuvintează viaţa duhovnicească, prin săvârşirea binelui şi sesizarea raţionalitaţii creaţiei.
Pe cale negativă sau prin Judecată, omul Îl cunoaşte pe Dumnezeu prin privarea pedagogică, iconomică de aceste daruri, prin insuccesele, necazurile, bolile, suferinţele personale sau ale celor apropiaţi, care trezesc în fiinţa noastră responsabilitatea şi încălzesc rugăciunea către Dumnezeu. Această cunoaştere este palpitantă, apăsătoare, dureroasă, este o cale mai dramatică de cunoaştere a lui Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul nostru.

Spre deosebire de calea pozitivă calea negativă o străbate fără să vrea, involuntar, din pedagogie divină şi din necesitate duhovnicească. La cunoaşterea lui Dumnezeu se ajunge prin îndelungi osteneli şi încercări. Tot aşa, în judecata lui Dumnezeu se întrezăreşte speranţa în dragostea şi bunătatea Sa nemărginită. Dacă Dumnezeu ne face să trecem prin aceste încercări, o face pentru că vrea şi aşteaptă să ne întoarcem la viaţa duhovnicească cea fericită, pe care o aduce virtutea.În primul caz, Dumnezeu ne dă bunurile netrecătoare, invitându-ne să ne unim cu El şi cu alţii în iubire. În al doilea caz, ne mustră pentru că nu am făcut aceasta mai înainte şi de bunăvoie şi ne cheamă la pocăinţă, prin săvârşirea în viitor a ceea ce nu am făcut în trecut. Însă, amândouă sunt situaţii existenţiale, în care Dumnezeu ne cheamă la dialog şi ne îndeamnă la iubire, aşteptând, din partea noastră răspunsul la această iubire.

Prin urmare, încercările sau necazurile fără de voie sunt cauzate de abaterea noastră de la calea cea dreaptă a vieţii virtuoase. Cauza generală a încercărilor, a suferinţei şi durerii duhovniceşti o constituie păcatul, ca stare paranaturală, paranormală a vieţii duhovniceşti. Ele se produc atunci
când omul face lucruri potrivnice firii lui. La rândul lui, Sfântul Maxim spune că omul trebuie “să bea paharul judecăţii dumnezeieşti”26 cu un întreit scop: stingerea păcatelor trecute, îndreptarea neatenţiei prezente şi ocolirea păcatelor viitoare.

Fiind încercaţi, să dobândim discernământul spiritual, care distinge clar virtutea de păcat; dobândind virtutea prin luptă şi durere, să “o avem sigură şi nestrămutată”; înaintând în practicarea virtuţii, să nu ne îngâmfăm, ci să ne smerim; după ce am fost ispitiţi de păcat, am luptat cu el şi l-am biruit, să-l
urâm cu “ură desăvârşită; eliberându-ne de păcat şi de patimă şi înaintând în viaţa de virtute, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat. “Omul rabdă pătimiri pentru una din acestea: sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau pentru nădejdea răsplătirii, sau de frica muncilor, sau de
frica oamenilor, sau pentru fire, sau pentru plăcere, sau pentru câştig, sau pentru slava
deşartă, sau de nevoie”

Nu doar cei căzuţi în păcat sunt încercaţi, ci şi cei înaintaţi în viaţa duhovnicească. La aceştia, încercările sunt urmări ale râvnei şi stăruinţei pe calea desăvârşirii. Pentru aceştia, ne spune Sfântul Isaac, necazurile sunt mai aspre şi mai tari şi izvorăsc din toate părţile. Lucrarea virtuţii este grea şi însoţită de necazuri, de aceea drumul virtuţii este considerat “drumul răstignirii”, ale cărui căi sunt aspre şi valuri înfricoşătoare.
Pentru cei înaintaţi spiritual, “reaua pătimire” şi suferinţele duhovniceşti devin o cale a crucii, a apostolatului, a muceniciei. Lupta cu ispitele de voie şi fără de voie face parte din iconomia divină. Întreaga viaţă duhovnicească este o luptă pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, care ia forme variate, uneori dramatice.(Preot Ioan Tesu)