Sufletul tuturor îndeletnicirilor în Domnul este luarea-aminte. Fără luare-aminte toate aceste îndeletniciri sunt sterpe, moarte. Cel ce voieşte să se mântuiască tre­buie să-şi rânduiască viaţa în aşa fel ca să poată păstra luarea-aminte la sine nu numai în însingurare, ci chiar şi în împrăştierea în care împrejurările îl trag uneori îm­potriva voinţei sale.

Frica de Dumnezeu să tragă în cumpăna inimii mai greu decât toate celelalte simţiri: atunci va fi uşor să păstrezi luarea-aminte la sine atât în liniştea chiliei, cât şi în mijlocul zarvei care te împre­soară din toate părţile.
înfrânarea cu dreaptă-socotinţă de la mâncare, mic­şorând aprinderea sângelui, ajută foarte mult luării-aminte la sine; iar înfierbântarea sângelui - care vine fie din prisosul de mâncare, fie din mişcările puternice ale trupului, fie din focul mâniei, fie din beţia slavei deşar­te, precum şi din multe alte pricini - naşte o mulţime de gânduri şi închipuiri; altfel spus, naşte împrăştiere. Prima poruncă pe care Sfinţii Părinţi o dau celui ce vrea să ia aminte la sine e înfrânarea cu măsură, egală, stator­nică, de la mâncare.

După trezirea ta din somn - ce preînchipuie deştep­tarea din morţi a tuturor oamenilor - îndreaptă-ţi gân­dul către Dumnezeu, adu jertfă lui Dumnezeu începă­turile gândurilor minţii, care n-a primit încă nici o întipărire deşartă. In linişte, cu mare luare-aminte, după ce ai împlinit tot ce este de trebuinţă pentru trupul ce se scoală din somn, să citeşti obişnuita pravilă de rugăciu­ne, îngrijindu-te nu atât ca rugăciunea să fie multă, cât ca ea să fie săvârşită cu luare-aminte - şi, din pricina luării-aminte, să sfinţească şi să dea viaţă inimii prin străpungerea şi mângâierea pe care le aduce rugăciu­nea. După pravila de rugăciune, îngrijeşte-te iarăşi, din toate puterile, să fii cu luare-aminte; citeşte Noul Testa­ment şi mai ales Evanghelia. Când citeşti acestea, ia aminte la toate poruncile şi sfaturile lui Hristos, ca după îndreptarul lor să îţi poţi rândui toată lucrarea, atât văzută, cât şi nevăzută. Cât de mult să citeşti, asta o hotărăsc puterile omului şi împrejurările. Nu trebuie îngreunată mintea cu citire de prisos a rugăciunilor şi a Scripturii, şi nici nu trebuie ca omul să îşi părăsească îndatoririle pentru a se îndeletnici fără măsură cu rugă­ciunile şi citirea. Aşa cum prisosul de mâncare aduce în neorânduială pântecele şi îl îmbolnăveşte, şi între­buinţarea fără măsură a hranei duhovniceşti slăbeşte mintea, pricinuindu-i silă faţă de îndeletnicirile evla­vioase, şi aduce asupra ei trândăvia.

Pentru începător, părinţii rânduiesc rugăciuni dese, însă nu lungi. Atun­ci când mintea va creşte cu statura duhovnicească, va fi în stare să se roage neîncetat. De creştinii ce au ajuns la starea vârstei desăvârşite în Domnul vorbeşte Apos­tolul când spune: „Voiesc, dar, ca sa se roage bărbaţii în tot locul, ridicându-şi mâinile curate, fără mânie şi îndoire" (1 Tim. II, 8), adică fără patimă şi fără nici o împrăştiere sau robire a minţii. Ceea ce se potriveşte bărbatului nu se potriveşte încă pentru prunc. Luminat fiind, prin ru­găciune şi citire, de către Soarele Dreptăţii, de Domnul nostru Iisus Hristos, să iasă omul la lucrul său de fie­care zi, luând aminte ca în toate faptele şi cuvintele sale, în toată fiinţa lui să împărătească şi să lucreze atotsfan­ta voie a lui Dumnezeu, care este descoperită şi lămu­rită oamenilor în poruncile evanghelice.

De se vor întâmpla minute libere de-a lungul zilei, întrebuinţează-le pentru a citi cu luare aminte rugăciuni alese, ori câteva locuri alese din Sfânta Scriptură, şi prin acestea întăreşte-ţi din nou puterile sufleteşti, istovite de lucrarea desfăşurată în mijlocul deşertăciunii lumii. De nu vei avea asemenea minute de aur, să-ţi pară rău după ele ca după o comoară. Ceea ce ai pier­dut astăzi nu trebuie să mai pierzi în ziua următoare, fiindcă inima noastră lesne se dedă nepăsării şi uitării, din care se naşte întunecata necunoştinţă, atât de pier­zătoare pentru lucrarea lui Dumnezeu, pentru lucrarea mântuirii oamenilor.

De se va întâmpla să zici ori să faci vreun lucru po­trivnic poruncilor lui Dumnezeu, neîntârziat să vindeci greşeala prin pocăinţă şi prin pocăinţă nefăţarnică întoarce-te la calea lui Dumnezeu, de la care te-ai abătut prin călcarea voii Lui. Nu te abate alături de calea lui Dumnezeu ! Gândurilor, visărilor şi simţirilor care vin, adu-le împotrivă, cu credinţă şi smerenie, poruncile evanghelice, grăind împreună cu patriarhul Iosif: „Cum voi face eu acest lucru rău, şi să păcătuiesc înaintea lui Dum­nezeu ?" (Fac. XXXIX, 9). Cel ce ia aminte la sine dator este să se ferească de orice închipuire îndeobşte, oricât de atrăgătoare şi cu bun chip ar părea ea; orice închi­puire este o rătăcire a minţii în afara adevărului, pe tărâmul nălucilor lipsite de fiinţă şi de putinţa de a lua fiinţă, care linguşesc mintea şi o înşală. Urmările închi­puirii şi visării: pierderea luării-aminte la sine, împrăştierea minţii şi împietrirea inimii la rugăciune; de aici se naşte neorânduiala sufletească.

Seara, mergând spre somn (care faţă de viaţa zilei care s-a scurs este asemenea unei morţi), cercetează lucrurile pe care le-ai făcut de-a lungul acelei zile. Pen­tru cel ce duce viaţă cu luare-aminte, această cercetare nu e anevoioasă - fiindcă din pricina luării-aminte la sine este nimicită uitarea, atât de proprie omului împrăştiat. Aşadar: după ce ţi-ai adus aminte toate păcatele pe care le-ai săvârşit cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul, cu sim­ţirea, adu pentru ele pocăinţă lui Dumnezeu cu hotă­rârea de a te îndrepta, care e chezăşia inimii pentru pocăinţa ta. Apoi, după ce ţi-ai făcut pravila de rugă­ciune, încheie cugetând la Dumnezeu, ziua pe care ai început-o cugetând la Dumnezeu.

Unde merg toate gândurile şi simţirile omului ador­mit ? Ce stare tainică este somnul, în timpul căruia sufletul şi trupul sunt vii şi totodată nu trăiesc, sunt străine de conştiinţa vieţii lor, ca şi cum ar fi moarte ? Somnul este la fel de neînţeles ca moartea. In timpul lui sufletul se odihneşte, uitând cele mai crunte amărăciu­ni şi necazuri lumeşti, după asemănarea odihnei sale veşnice; iar trupul!... de vreme ce el se scoală din somn, negreşit va şi învia din morţi. Grăit-a marele Agaton: „Este cu neputinţă ca fără mare luare-aminte la sine să sporească omul în vreo faptă bună".
Sfantul Ignatie Briancianinov