"S-a nascut om pe lume" (Ioan16, 21)
 
Inainte de Hristos nimeni nu a salutat cu atata entuziasm aparitia unui om ca Cel Care l-a facut pe om. Creatorul universului S-a bucurat mult mai mult pentru om, decat pentru slavitul cor al cetelor ceresti. Omul e mai pretios decat tot restul creatiei.
 
Desavarsit si incheiat, omul este minunat asa cum minunat e si Dumnezeu. E nemuritor si mai presus de lume decat un microcosmos - e un microtheos. Faptul ca Logosul Cel vesnic al Tatalui S-a facut trup "facandu-Se asemenea oamenilor" (Filipeni 2, 7) inseamna ca, la randul sau, cu darul iubirii Sale, omul se poate face asemenea lui Dumnezeu, pana la identitate cu El.
Intre Dumnezeu si om exista si trebuie sa fie o masura comuna, in ciuda a tot ceea ce este incomensurabil intre ei. Daca prin natura spiritului sau omul nu este "asemenea lui Dumnezeu", atunci nici Dumnezeu nu S-ar fi putut face om.
 
In fericirea Fiintei Sale atotdesavarsite, Dumnezeu, bunatate infinita; a dorit sa reverse aceasta fericire "in afara" Sa si a creat astfel o lume de fiinte rationale. El nu le-a creat doar pentru o parte din fericirea Sa - orice element de limitatie ar indica o neasemanare si ar exclude o unitate vesnica cu Dumnezeu nivelul cel mal inalt.
Invatatura potrivit careia omul poate deveni asemenea lui Dumnezeu in intregime si nu doar intr-o anume masura sta la baza antropologiei noastre crestine. In calitate de chip si asemanare a Absolutului, omul e constient ca prin spiritul sau transcende orice alta forma de existenta naturala. Prin rugaciune intrezarim in noi insine infinitatea divina, nu inca actualizata, dar presimtita.
 
Tragedia creatiei a venit o data cu caderea omului si ea se continua in nestatornicia noastra permanenta, inclinati spre rau, detestam si combatem raul; in dorul nostru dupa binele absolut, dupa Dumnezeu, Il impingem deoparte si ne impotrivim.
Avand in chip inseparabil in Sine pe Dumnezeu si pe om, Hristos este singura solutie la acest conflict aparent de nerezolvat. El este cu adevarat "Mantuitorul lumii" (Ioan 4, 42). El este masura tuturor lucrurilor, dumnezeiesti si omenesti. El este singura cale spre Tatal. El este soarele ce lumineaza universul. Numai in lumina Sa poate fi vazuta calea. Suntem in chip firesc atrasi spre Cel Preainalt, dar pelerinajul nostru spre El trebuie sa inceapa cu o pogorare in strafundurile iadului.
 
Sfantul Apostol Pavel a spus despre Hristos: "Iar aceea ca S-a suit - ce inseamna decat ca El mai intai s-a pogorat in partile cele mai de jos ale pamantului? Cel Ce S-a pogorat, El este si Cel ce S-a suit mai presus de toate cerurile, pentru ca sa umple totul" (Efeseni 4, 9-10).
 
Si aceasta este calea si pentru noi dupa cadere. Coboram la iad in constiinta noastra; din clipa in care ni se descopera chipul Omului vesnic, devenim tot mai intens constienti de starea noastra intunecata.
Suntem coplesiti de intristare. Agonia spiritului nostru e atat de acuta, incat nici o durere fizica nu se poate compara cu aceasta suferinta atemporala. Cu ultimele ramasite ale puterii noastre ne rugam pentru ajutor de Sus.
Afundati in pacate, ne vedem smulsi de la Dumnezeu, si din adancuri strigam: "M-a lovit moartea. Vino si fa-ma intreg. Vino si departeaza tot ceea ce ma intineaza. Vino si savarseste intru mine tot ceea ce este bine placut inaintea Ta. Sunt tinut rob in intuneric. N-am putere sa ma ridic pana la Tine".
Hristos Si-a inceput propovaduirea pe pamant printr-o chemare la pocainta - la o schimbare radicala a atitudinii fata de viata. Perspectiva noastra normala se schimba in contrariul ei: smerenia inalta, mandria coboara.
 
Rugaciunea plina de intristare devine atotinvaluitoare. N-a mai ramas nimic in mintea sau inima noastra: moartea inchide intreaga creatie si inainte de toate pe noi insine. Si iata ni se arata ceva ce "ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-a suit" (cf 1 Corinteni 2, 9) - o raza a Soarelui necreat care strabate adanc in intunericul nostru. Aceasta lumina dumnezeiasca, ascunsa, tainica prin natura ei, da o noua viata sufletului. Imateriala si nevazuta, insa uneori vazuta, ea atrage cu blandete la sine mintea omului; si atunci pamantul si toata zarva sa sunt uitate. Blajina, e mai puternica decat orice altceva. Mangaie sufletul; inima se topeste, mintea se linisteste. E viata patrunsa de iubire. Indoiala si teama sunt izgonite. Moarte fuge din fata ei.

Duhule Sfinte, tainica Lumina, Lumina nepatrunsa, Lumina mai presus de orice nume, vino si te salasluieste in noi. Izbaveste-ne de intunericul necunostintei si umple-ne cu noianul cunostintei Tale. Aceasta Lumina e Lumina Dumnezeirii. Nespus de delicata, nu ne dam seama de apropierea ei. Ea poate veni in miezul noptii sau la amiaza.Mintea omului intra pe tararnul in care nu mai exista moarte, Timpul se opreste. Lumea, mistuita pana atunci de moarte, vine la viata.

Nu exista vehementa in cuvantul lui Hristos: omul este liber sa-l respinga, desi intreaga lume va fi judecata de acest cuvant. Cel ce il primeste stie de unde vine - stie daca a fost rostit de un om sau daca s-a pogorat cu adevarat "de la Parintele luminilor" (Iacob 1, 17). Hristos e Lumina lumii. El ni L-a descoperit pe Tatal Ceresc si ne-a aratat ce este omul. Fara El am avea putine cunostinte despre Dumnezeu sau despre om. Hristos este Adevarul Vesnic ce depaseste toate "adevarurile stiintifice" care prin ele insele sunt efemere. E cu neputinta sa cunoastem Adevarul care este Hristos altfel decat ascultandu-L pe El: "Daca veti ramane intru cuvantul Meu, cu adevarat sunteti ucenici ai Mei. Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi... Adevar, adevar va spun: De va pazi cineva cuvantul Meu, in veac nu va vedea moartea ... De Ma iubeste cineva, el va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi si Noi vom veni la el si ne vom face locas la el" (Ioan 8, 31. 32.51; 14,23).
 
Treimea ne va face locasul Sau nu pentru o vreme, ci pentru o vesnicie. Astfel, cei care intr-un fel sau altul Il resping pe Hristos nu stiu Ce si pe Cine resping. Hristos e Intelepciunea, Intelepciunea mai inainte de veci si ascunsa, pe care stapanitorii si slujitorii acestei lumi nu o cunosc. "Graim intelepciunea lui Dumnezeu cea intru taina, cea ascunsa" (1 Corinteni 2, 7).Inaintea venirii lui Hristos, intreaga lume, toate popoarele pamantului, umblau in intuneric, nestiind calea ce le conduce la imparatia lui Dumnezeu si la Tatal nostru. Acum aceste taine ni s-au descoperit. Ni s-a dat cunostinta sigura a sensului ultim al venirii noastre in lume. Hristos ne-a vestit iubirea Tatalui pentru noi si ne-a arata in El Insusi pe Tatal. Dar noi L-am rastignit si, atunci cand era spanzurat pe cruce, ne-am batut joc de El; si pana astazi continuam sa ne batem joc de El.
(Parintele Sofronie Saharov)