Omul este singura fiinta creata, capabila de a depasi sensurile imediate ale existentei sale, cautand si scormonind cu ajutorul ratiunii sale structura materiei organizate, el poate ajunge la formulari, concluzii, argumente logice sau empirice care ii dau o anumita satisfactie elanului sau de cautare. Intotdeauna, din cercetarea naturii nu s-a putut stabili sau explica satisfacator menirea omului in lumea aceasta. Cel mult, au putut fi determinate cauzalitati si relatii apodictice in sanul naturii, fara relevanta insa, pentru spiritul sau.

Cunoasterea lui Dumnezeu si insistenta in aceasta cunoastere nu trebuie confundata cu cautarea dovezilor despre existenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu are nevoie de dovezi spre a proba cuiva ca exista. El este! De dovedirea existentei au nevoie cele venite la existenta din neant si care azi sunt, dar maine, nu. Cunoasterea lui Dumnezeu este contributia omului in cadrul raportului dinamic stabilit prin fidelitatea fata de revelatie intre om si Dumnezeu. Revelandu-ni-Se, Dumnezeu ne cultiva, ne fertilizeaza mintea, si noi o lasam sa fie fertilizata, colaborand activ in actul cunoasterii. Aceasta cunoastere nu se prezinta nici ca o a treia realitate, intre un subiect cunoscator si un subiect de cunoscut, nu este mijloc spre un scop, ci scop final".
Spre deosebire de teologia ortodoxa, catolicismul, datorita mai ales spiritului rationalist, a proliferat o adevarata campanie de strangere de argumente pentru dovedirea credintei. Aceasta, a denaturat efectiv sensul transcendent al credintei, reducand-o la un sistem care s-a vrut efectiv, conform si acceptabil intru totul ratiunii. Dar, "transcendenta adevarata nu o experiaza omul in nici unul din sistemele sale intelectuale sau creatiile sale artistice. De aceea, din nici una nu se desprinde forta care sa-l puna in stare de infricosata seriozitate si responsabilitate, din nici una nu rasare pentru el adevarata cunoastere de sine, ca existenta. Cu toate creatiile sale omul se comporta in spirit de joc".
Experienta a dovedit cu prisosinta aceasta afirmatie. Lasata la puterea ei, ratiunea s-a ridicat chiar impotriva lui Dumnezeu si a firii. Stiinta moderna a reusit chiar sa produca mutatii care contravin legilor naturii. Astfel, s-au nascut noile practici genetice, care incearca sa suspende insasi vointa divina cu privire la natura existentei.

In cazul credintei crestine, sufletul intelege ca " a vedea inseamna a nu vedea sau ca, urmand discursul propriu teologiei apofatice, intunericul este luminos, este intuneric prin preaplinul luminii sale". Aceasta intelegere nu este de ordin speculativ, nu este o consecinta a deductiilor rationaliste. Dintru inceput, ea rastoarna prezumtia ca orice cunoastere este conditionata de vederea obiectului pe care il urmareste. Omul, in urma efortului ascetic, cand sufletul sau ajunge "pe culmea experientei mistice si s-a unit cu Cuvantul prin iubire, intelege ca Dumnezeu scapa incercarilor ratiunii de a-L cuprinde; deci numai intunericul credintei il poate sesiza pe Dumnezeu, care transcede orice reprezentare".
Dar omul nu ajunge numai la aceasta constiinta a distantei ( diastema ), sau, mai mult, a interferentei posibile la nivelul intunericului credintei, ci are posibilitatea unei comuniuni negraite, dar reale cu Dumnezeu. Credinta coboara pe Dumnezeu in suflet si aici are loc trairea apropierii de el: "Sufletul este inconjurat de noaptea dumnezeiasca si Mirele se face prezent, dar nu se arata... El ii da sufletului un fel de constiinta a prezentei Sale, care scapa in acelasi timp cunoasterii. Dumnezeu cu cat este mai prezent ( in sufletul credinciosului), cu atat este mai ascuns"( ratiunii naturale ).

Daca credinta nu poate fi, deci, redusa la sistem, la enunt intelectual, se pune in mod firesc intrebarea: "cum sa putem trece de la o cunoastere abstracta, indepartata, catehetica, la o intalnire personala, la comuniunea vie", singura in masura sa confere cunostinta adevarata, libera de orice subiectivism.
Din moment ce Dumnezeu chema pe toti la mantuire, de ce totusi "Dumnezeu face credinta atat de dificila ?... Invierea a inaugurat ziua a opta, dar in aparenta nu s-a schimbat nimic, lumea noua se insereaza in cea veche, ziua a opta nu exista decat in celelalte sapte". Invierea lui Hristos a schimbat conditiile ontologice ale existentei si in virtutea acestei transfigurari esentiale fiecare e in chip virtual integrat in circuitul slavei divine, in comuniunea cu Dumnezeu. Cu toate acestea "Acest neam cere semne si minuni. Adevar zic Voua, nu i se va da nici unul". Dumnezeu S-a aratat in trup, "dar parca nici n-ar dori ca oamenii sa-I sesizeze divinitatea. In cazul rar al minunilor, Iisus porunceste: mergi si sa nu spui nimanui nimic. Meditativ, Pascal noteaza: Revelatia inseamna valul ridicat, ori intruparea invaluie si mai mult fata lui Dumnezeu".

Hristos -Mesia nu S-a aratat in slava, unor cercuri restranse de carturari, n-a lasat o opera scrisa care sa convinga ratiunea. Mai mult, a scris doar cateva cuvinte, si acelea pe nisip. Cu toate acestea, mesajul Sau avea in vedere pe toti oamenii, atat cei din timpul Sau cat si ce vor veni pana la sfarsitul veacurilor.

Exigenta ratiunii, chiar si in momentul in care totul s-a implinit pune diferite conditii: "Daca este regele lui Israel sa coboare acum de pe cruce si vom crede in El". Dumnezeu raspunde prin tacere, dar pentru cel ce stie sa auda, tocmai in tacere, El isi marturiseste iubirea pentru om. Este acea nebunie divina de care vorbeste Sf. Apostol Pavel, neintelesul respect al lui Dumnezeu fata de libertatea noastra". Ca atare, libertatea cu care a fost inzestrat omul, vadeste cel mai pregnant chipul lui dumnezeu din om, iar Dumnezeu in chenoza Sa negraita manifesta o condescenta fata de acest chip, ridicandu-L la nivelul de partener de dialog al Sau. Creand libertatea umana, Dumnezeu a creat un alter ego.

Daca Dumnezeu S-ar fi manifestat silnic prin dovezi strivitoare Si-ar fi manifestat atotputernicia, dar constiinta umana ar fi fost determinata neconditionat la acceptarea comuniunii cu Sine si Evdokimov precizeaza faptul ca "orice dovada constrangatoare violeaza constiinta umana si schimba credinta in simpla cunoastere". Pentru a nu se intampla aceasta, ( Dumnezeu isi limiteaza atotputernicia, se inchide in tacerea iubirii sale jertfelnice, retrage orice semn, suspenda orice miracol si arunca o umbra pe stralucirea fetei Sale ".
"Credinta e un dialog iar vocea lui Dumnezeu este aproape tacere". Ea devine tot mai acuta pe masura ce omul reduce increderea in puterea ratiunii sale, pe masura ce raspunde iubirii smerite a lui Dumnezeu ca smerenie iubitoare. In cuvintele iudeilor: "Sa se mantuie, coborandu-Se de pe cruce. Daca vom vedea, vom si crede ! "
Scandalul cel mai mare pentru ratiunea naturala, euclidiana, e reprezentat de faptul ca invatatura credintei crestine nu se prezinta in forma unor opere savante, migaloase si care sa cuprinda un bogat material critic, ci ea se adreseaza mai ales inimii, simplu ( De vrei !). Ea vrea sa cucereasca abisul inimii sa-l pecetluiasca definitiv, iar noi ne lasam cuceriti de ea caci, in fond, nu noi tinem credinta, ci, mai degraba, ea ne tine pe noi.
Arhiereu Prof. univ. dr. Irineu Popa