Prea Bunul Dumnezeu a lăsat Duminicile şi sărbătorile de pes­te an ca pe nişte limanuri pentru corăbiile sufletelor noastre ce alear­gă prin furtunile vieţii, ca pe nişte popasuri de odih­nă pentru călătorii împovăraţi ce suntem, popasuri duhov­ni­ceşti pentru odihna sufletelor noastre, care în fiecare zi şi ceas se află în luptă cu valurile veacului de acum.
După cum ştim cu toţii, omul, muncind, se osteneşte şi cu trupul, şi cu sufletul său. Cu trupul fiindcă orice lucru – şi mai ales munca cea grea – cere sforţare, trudă şi oarecare durere până ce se duce la îndeplinire. Vedem uneori că şi după un ceas sau două de muncă grea ne obosim; dar nevoia de cele strict necesare pentru viaţa de aici ne face să ne silim la muncă nu 2-3 ceasuri, ci zile întregi, şi uneori chiar şi nopţile le facem zile pentru a lucra şi a spori noi în cele ce ne sunt de trebuinţă. Nu e rea munca, ci este un lucru cinstit şi de nevoie tuturor oamenilor; ba chiar, după în­vă­ţă­tura Sfintei Scripturi, munca este şi obligatorie pentru oameni (Ieş20, 9; Dt 5, 13; Rm 12, 11; Ef 4, 28; I Tes 4, 11). Încă vedem că Dumnezeu i-a dat lui Adam poruncă – chiar în rai fiind el – să-l lucreze şi să-l păzească (Fc 2, 15). Iar după căderea strămoşilor Adam şi Eva, mai cu dinadinsul li s-a poruncit să muncească şi întru sudoarea feţei lor să-şi mănânce pâinea, până ce se vor întoarce în pământul din care au fost luaţi (Fc 3, 18-19). Munca este deci de neapărată tre­bu­inţă pentru îm­pli­nirea nevoilor noastre (Pilde 27, 23-27; FA 20, 34) şi pentru împli­ni­rea trebuinţei altora (Ef 4, 28; Pilde 13, 4-11). Marele apostol Pavel, arătând că munca este un lucru cinstit şi de mare nevoie oamenilor, a zis: „Cela ce nu lucrează, nici să nu mă­nânce!” (2Tes 3, 10).
Omul oboseşte şi cu partea văzută – adică trupul – şi cu cea nevăzută a sa – sufletul – la lucrul său de fiecare zi şi ceas. Pentru aceea Prea Bunul Dumnezeu, Care a zidit pe om şi ştie neputinţa lui, i-a rânduit lui anumite sărbători peste an, ca pe nişte popasuri în care el să se odihnească şi cu trupul, şi cu sufletul său de multele sale griji şi osteneli.
Iar fiindcă sufletul omului e nemuritor şi are ca patrie cerul şi veşnicia veacului viitor, Dumnezeu i-a rânduit lui sărbătorile spre a le prăznui pe ele nu trupeşte şi păgâneşte, ci sufleteşte şi duhovniceşte, după cum auzim că ne învaţă Sfânta Scriptură, zicând: „Tot lucrul trupesc nu veţi face într-însele” (Lev 25, 35); iar în alt loc ne spune dumnezeiasca Scriptură ca în zi de sărbătoare să nu facem nici un lucru, fără numai pe cele ale sufletului (Dt 15, 8).
Dar care sunt cele ale sufletului? Iată care: sfătuirea cea duhovnicească, rugăciunile cele de acasă, mergerea la Sfânta Biserică, slavosloviile, citirea Psaltirii, ascultarea dumne­ze­ieş­tii Liturghii, milostenia la săraci, citirea Sfintelor Scripturi şi a ce­lorlalte cărţi sfinte, ajutorarea văduvelor, cercetarea celor bol­navi, facerea de bine la cei din nevoi şi altele de acest fel. Şi măcar că aceste fapte bune se cade creştinului a le face în toată vremea, mai cu osebire este însă bine a le face pe ele în Duminici şi săr­bă­tori. Încă li se cade creştinilor, în zilele sfinte ale sărbătorilor, a adu­ce după putere din agonisita lor şi jertfă la sfintele biserici, spre a fi binecuvântaţi de Dumnezeu ei şi cele ale lor. Deoarece Însuşi Dumnezeu a poruncit, zicând: „… dar nimeni să nu se înfăţişeze înaintea feţei Domnului cu mâinile goale, ci fiecare să vină cu dar în mâna sa, după cum l-a binecuvântat Domnul Dumnezeu” (Dt 16, 16-17). Iar dacă ci­ne­va este sărac şi nu are de unde aduce jertfe la Biserică, apoi să-I adu­că Lui duh umilit, inimă înfrântă şi smerită, care sunt jertfe bineplăcute lui Dumnezeu (Ps 50, 18).
Şi iarăşi Sfânta Scriptură zice: „Şi te vei veseli în ziua sărbă­to­rii tale înaintea Domnului Dumnezeului tău, tu şi feciorul tău, şi fa­ta ta, şi sluga ta, şi slujnica ta, şi levitul care este în cetăţile tale, şi ne­mernicul, şi săracul, şi văduva care este între voi” (Dt 16, 11).

Iar dacă noi, în loc de faptele care sunt folositoare sufletului, vom face în zile de sărbători lucrurile cele rele trupeşti, sau mai bine zis păcate grele, atunci sărbătorile Domnului nu vor mai fi ale Lui, ci ale noastre. Iar dacă noi vom spurca cu păcatele şi cu fărădelegile noastre zilele sfintei Duminici şi ale sfintelor sărbători, şi vom prăznui păgâneşte şi drăceşte, apoi va veni peste noi mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu şi vom auzi de la El: „Sărbătorile şi praznicele voastre le-a urât sufletul Meu. Făcutu-v-aţi Mie spre saţ şi nu voi mai suferi păcatele voastre” (Is 1,14).

„În ziua de sărbătoare trebuie ca voi să vă odihniţi şi să slăviţi pe Dumnezeu. Iar voi la teatre v-aţi suit şi din fum în foc aţi sărit, şi în altă prăpastie mai cumplită v-aţi aruncat”.
Cât de mare este pri­mej­dia sufletească pentru creştinii care în zilele de Duminici şi săr­bători, în loc de a merge la sfânta biserică, se duc la priveliştile ce­le vătămătoare de suflet, la beţii şi la distracţiile cele neîngăduite de Legea lui Dumnezeu, unde îşi vatămă sănătatea, cinstea şi su­fle­tul lor, care este mai scump decât toată lumea (Mt 16, 26; Mc 8, 36-37; Lc 9, 25).
Dar oare numai în Duminici şi în sărbători se cade nouă a face fapte bune şi a împlini poruncile lui Dumnezeu? Negreşit că nu. Pentru că viaţa adevăratului creştin toată este o sărbătoare înain­tea Domnului. Iar aceasta nu o zicem înţelegând cum că se cade nouă a sărbători şi a nu lucra în orice zi, ci că în orice zi şi ceas ce se cade nouă a lucra cele ce plac lui Dumnezeu, oriunde ne-am afla la lucrul nostru şi la slujba care ni s-a încredinţat nouă; căci Dumnezeu este de faţă oricând şi oriunde am fi noi, El fiind Cel ce umple cerul şi pământul si de vom face lucrul nostru cu sinceritate şi cu fri­ca lui Dumnezeu, pururea noi vom fi sărbătorind Domnului.
Sărbătorile lui Dumnezeu sunt sărbători duhovniceşti şi du­hov­niceşte trebuie prăznuite. Dar poate va zice cineva: “Cum să prăz­nuim sărbătorile noastre duhovniceşte?”. Iată cum:
- cine cercetează pe bolnavi la casele lor în zilele de sărbători şi face milostenie cu ei după a sa putere, acela duhovniceşte prăz­nu­ieşte;
- cine sfătuieşte de bine pe fratele său să nu greşească în săr­bători şi în orice vreme, acela duhovniceşte prăz­nuieşte;
- cine lămureşte pe cel nedumerit şi rătăcit de la adevăr în zile de sărbătoare, acela duhovniceşte prăz­nuieşte;
- cine posteşte sfintele posturi de peste an, Miercurile şi Vi­ne­ri­le – şi, de poate, şi Lunile –, acela duhovniceşte prăz­nuieşte chiar şi când nu este sărbătoare;
- cine în zi de sărbătoare merge la sfânta Biserică să asculte cu­­vintele lui Dumnezeu şi dumnezeiasca Liturghie, acela duhov­ni­ceşte prăz­nuieşte;
- cine învaţă pe copiii lui şi îi struneşte a nu se duce în zile sfin­te la distracţii şi privelişti otrăvitoare de suflet, şi îi creşte pe ei în frica şi certarea Domnului, unul ca acela duhovniceşte prăz­nu­ieşte;
- cine în zile de sărbători petrece în citirea cărţilor sfinte pen­tru sine şi pentru alţii, acela duhovniceşte prăz­nuieşte;
- cine mângâie cu cuvinte de întărire pe cei întristaţi şi necăjiţi în vreme de sărbătoare, acela duhovniceşte prăz­nuieşte;
- cine primeşte pe cei străini şi călători în casa sa şi îi odih­neş­te pe ei, dându-le cele de trebuinţă, acela duhovniceşte prăz­nu­ieşte;
- cine în zile de sărbători se duce să cerceteze pe cei bolnavi de prin spitale şi pe cei de la închisori, duhovniceşte prăznuieşte;
- cine ajută pe văduve şi pe cei orfani şi săraci în zile de săr­bă­tori, acela duhovniceşte prăz­nuieşte.
Deci cine petrece astfel în zilele sfintelor sărbători, acela du­hov­niceşte prăz­nuieşte şi este adevărat fiu al Bisericii lui Hristos. Iar cine lucrează cele împotriva acestora în zilele sfintelor sărbători, acela este fiu al pierzării şi se face de bună voie moştenitor al muncilor ce­lor veşnice ale iadului. De care să ne izbăvească pe noi Prea Milostivul Dumnezeu, Cel în Treime închinat, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. AMIN!
Arhimandrit Cleopa