Nu exista moment in timp si nici loc in lume,in care sa nu fi existat credinta. In memoria oamenilor si a locurilor se afla invariabil divinitatea prezenta si manifesta, intr-atat incat o covarsitoare majoritate a locuitorilor acestei planete traieste in continuare dupa legile divine. Nici timpul si nici modelele culturale, nici curentele de gandire, nici progresul stiintific nu au indepartat din mintea omului si mai ales din inima lui, dumnezeirea. Nici macar ateismul nu a stiut si nu a putut sa distruga chipul si asemanarea lui Dumnezeu din om.

Rosturile pe care Dumnezeu le-a lasat in lume

Care e rostul omului ? Care a fost rostul pentru care l-a creat Dumnezeu si pentru ce a creat, de fapt, Dumnezeu toate ? Din dragoste, zic marii traitori, a facut Dumnezeu lumea si pe om l-a randuit deasupra acesteia, ca sa o stapaneasca si sa se bucure de ea. Dar omul a cazut si a pierdut bucuria Raiului, cea a frumusetilor negraite, vazute si nevazute, duhovnicesti. In marea Sa bunatate, Dumnezeu l-a iertat, desi omul nu si-a cerut niciodata iertare, lasand ca faptura sa poata ajunge iar, cu stradanie, e drept, la starea de Rai. Pentru aceasta insa, omul trebuie sa talmaceasca rosturile pe care Domnul le-a lasat in lume, sa desluseasca folosinta buna a tuturor lucrurilor si mai ales sa inteleaga ca mantuirea se se face prin ceilalti, prin slujirea si iubirea lor ca pe Dumnezeu si ca pe sine. De aceea, cu rabdare si cu grija, omul va purcede la a-si cunoaste lumea si aproapele, folosindu-se de cuvantul lui Dumnezeu si de chipul lui Dumnezeu aflat in fiecare dintre noi. Iar toata socoteala pe care o va face, trebuie sa fie dreapta si in darul deosebirii, adica fara caderi de-a dreapta si de-a stanga masurii, in lipsa careia totul poate fi rau.

Are taranul roman o patrundere a intelegerii, care il coboara pana in strafundurile rosturilor si il ridica apoi spre lumina lui Dumnezeu. Drumul catre Rai trece prin tinda Bisericii,iar frumusetea incredibila a sufletului simplu si direct este aceea ca totul, de la batatura din palme pana la Crucea din suflet, este inchinat lui Dumnezeu. Fara sofisticare si fara pretentii, cu dragoste si daruire, dar si cu certitudinea ca frica este inceputul intelepciunii. Frica lui Dumnezeu insa, nu este groaza de pedeapsa, ci teama de a nu-L fi suparat pe Cel drag tie. Taranul nu merge la Biserica; el traieste in, prin si pentru ea. E casa lui, ca aceeea in care doarme, mananca si iubeste, in care isi boteaza copiii, isi odihneste trupul si isi pregateste vesnicia. Nu exista drumul spre spre Biserica si drumul spre casa: exista casa taranului si a lui Dumnezeu, doi localnici, doi vecini, pentru care Taina si Cerul se unesc la marginea satului.

Omul, locul si fapta locului

Copiii cresc in tinda Bisericii si se joaca in prispa casei, intelegand ca in colbul drumului din mijlocul satului sta si cununa mantuirii. Unii o vor gasi, altii nu, desigur. Dupa cum vor alege. Dumnezeu nu mantuieste pe nimeni cu forta, iar iadul nu este facut din cei pe care nu-i vrea Dumnezeu, ci din aceia care nu-L vor pe Dumnezeu. Spune Scriptura ca Dumnezeu nu doreste moartea pacatosului, ci indreptarea lui. Pare complicat, dar nu este. Intrebati un taran despre toatea acestea si vi le va povesti in cuvintele lui, dar cu acelasi continut de idei. Miracolul este ca in mileniul trei, oamenii acestia cred cu aceeasi tarie si cu aceleasi sentimente ca in primul secol crestin. Puneti-l pe taran in fata unei icoane si veti vedea ca se va inchina fara sa aiba nevoie de tomuri teologice, stiind insa ca nu se inchina lemnului si nici nu saruta vopseaua, ci realitatea nevazuta pe care aceste elemente o infatiseaza. Desigur, trebuie sa aveti deschiderea necesara, directa si fara carcoteli inutile. Un asemenea demers cere ca gandul sec sa fie trecut prin caldura inimii, asa incat sa se obtina echilibrul intre sentiment si ratiune, care naste credinta corecta. Seninatatea aceasta vecina cu ignoranta, nu duce, totusi la neglijarea pericolelor, pe care romanii le previn sau le indeparteaza printr-un amestec de crestinism si de folclor de origine pagana.

Biserica s-a vazut nevoita sau a fost suficient de inteleapta sa accepte si sa increstineze cat mai mult din Traditia Populara cu care mai concureaza si acum. Simbolistica Pastelui include in ritual si sarutul dat lui Iisus inainte de ingropaciune, un Iisus reprezentat de o papusa antropomorfa, pe care taranii o duc la groapa ca pe orice mort al lor. De asemenea, iarna romaneasca si Nasterea Mantuitorului sunt incarcate de imaginile trecutului pagan : Viflaimul, o rememorare a venirii pe lume a Pruncului divin, s-a transformat intr-o sceneta ilustrand razboiul intre bine si rau, in care acesta din urma se arata in masti grotesti sub ochii publicului. Totusi, Crestinismul infrange paganismul.

(Curtea bisericii este cel mai potrivit loc pentru spectacolul de teatru popular dedicat momentului biblic-Nasterea lui Iisus. Spectacolul Viflaimului se desfasoara o data dupa Craciun si o data dupa Anul Nou. Personaje cunoscute din Noul Testament sunt reprezentate de sateni tineri, care reproduc momentele premergatoare Nasterii si apoi toate celelalte secvente ale istoriei. O istorie cunoscuta desfasurata intr-un spatiu neconventional, care ii determina pe spectatori sa uite ca se gasesc intr-un loc sacru. Cu episoade sobre, dar punctat de secvente comice, sustinute de personaje preluate din lumea Judecatii de Apoi, acest spectacol insufleteste locul si ulitele, intr-un fel care e mai aproape de profan. In aceste fel si cu aceasta atitudine fata de credinta, ne intoarcem in mare masura la Timpul Traditiei, fiindca aceste ceremonii poarta semnul Traditiei Populare.)

Credinta din fapte, faptele credintei

Cel care vrea sa-L caute pe Dumnezeu, trebuie sa invete sa contempleze: norul si raza, aburul diminetii, taria aerului, blandetea unei coame de deal, indrazneala turlei care impunge cerul, supunearea calului de povara, demnitatea batranului curat, moartea, nasterea, nunta, unirea si despartirea, singurateatea calugarului, nelinistea copilului si linistea altarului.Dumnezeu se dezvaluie in fiecare clipa pe pamantul Romaniei, cu darnicie si rabdare pentru un neam bland si meditativ pana la pierde-vara uneori. Dar, cu rabdarea si staruinta cioplitorului de Cruci chiar cu lipsa de fineturi frantuzite pe care i-o reproseaza Apusul,romanul de bun simt gaseste calea spre Imparatia lui Dumnezeu prin truda pamanteasca, asa incat sa-si arate credinta din fapte, in dusmania timpului. Filosofia romaneasca de sorginte rurala nu are meandre sau ascunzisuri: te rogi Domnului oricand si oriunde, punand lucrului si zilei inceput bun, nu uiti ca pe langa ce-i ceri- trebuie sa-I si multumesti si sa ai grija sa-l iubesti pe aproape si sa-l cinstesti pe musafir, sa dai adapost, sa faci milostenie, sa primesti pe strain, daca vine cu pace.

Toate acestea ar putea fi cuprinse intr-o extraordinara rugaciune atribuita unui calugar roman, parintele Paisie Olaru. A trecut la cele vesnice in preajma lui 1989, dar a ramas in inimile tuturor celor care l-au cunoscut. Obisnuia sa se roage dupa randuiala Bisericii, desigur, dar adauga invariabil la sfarsitul rugaciunilor consacrate o mica alcatuire proprie :"Binecuvinteaza, Doamne, pe robii tai acestia, si dragostea lor si casuta lor, si masa lor, si pe copiii lor si stradania lor, si credinta lor si la Judecata, un coltisor de Rai le randuieste, ca binecuvantat esti in veci, Amin !"

Cristian Tabara: Romania, Semne ale credintei, Editura NOI media Print