Akedia, nestatornicie, dezordine
Demonul akediei, care se mai numeşte şi “demonul de amiază”, este cel mai apăsător dintre toţi. El se năpusteşte asupra călugărului pe la ceasul al patrulea şi dă târcoale sufletului acestuia până la ceasul al optulea. Mai întâi el face ca soarele să-i pară că abia se mişcă sau chiar stă în loc, iar ziua parcă ar avea cincizeci de ore. Apoi îl ţintuieşte cu ochii pe ferestre, împingându-l să iasă afară din chilie, să cerceteze dacă soarele mai are mult până la ceasul al nouălea, ori să-şi poarte privirile roată-împrejur după vreun frate. Pe lângă acestea, îi stârneşte ură faţă de locul unde îşi duce viaţa, faţă de viaţa însăşi şi faţă de lucrul cu mâinile, precum şi pentru faptul că iubirea i-a părăsit pe fraţi şi nu mai are pe cine să cheme în ajutor. Iar dacă, în zilele cu pricina, cineva l-a întristat pe călugăr, demonul profită ca să-i sporească ura. Atunci îl face să tânjească după alte locuri, unde ar putea găsi mai uşor cele de trebuinţă, unde ar putea lucra fără atâta trudă, dar dobândind mai mult. Şi adaugă îndată că a fi plăcut Domnului nu ţine de un loc anume: căci dumnezeirii, zice el, I te poţi închina pretutindeni. La toate acestea el adaugă amintirea casei părinteşti şi a vieţii de odinioară; îi înfăţişează cât de lungă e viaţa, aducîndu-i înaintea ochilor toate chinurile ascezei. Într-un cuvânt, cum se spune, trage toate iţele pentru ca bietul călugăr, părăsindu-şi chilia, s-o ia la fugă. Acest demon nu e urmat îndeaproape de nici un altul: o stare de linişte şi o bucurie de nespus cuprind sufletul după încheierea bătăliei.

Akedia e un amestec de somnolenţă, silă, deznădejde şi trândăvie, care-l face pe călugăr să abandoneze lupta împotriva demonilor şi să se lase în mâna purei şi arbitrarei întâmplări. Pe calea către Dumnezeu, akedia este poate vrăjmaşul cel mai de temut, întrucât ea riscă să înăbuşe intelectul, centrul persoanei umane. Akedia este expresia unei adânci dezintegrări a persoanei umane ca urmare a păcatului. Când citeşte, akedicul cască neîntrerupt şi repede îl cuprinde somnul; se freacă la ochi, îşi întinde braţele şi desprinzându-şi privirile de pe carte, începe să se uite pe pereţi; apoi iar mai citeşte puţin şi, reluând sensul cuvintelor, îşi găseşte de treabă, apoi începe să numere filele de cel puţin patru ori, strâmbă din nas la forma literei şi la lucrătură, iar la urmă, închizând cartea, o pune sub cap şi pică într-un somn adânc. (PG. De octo spiritus malitiae)

În limba greacă clasică, a-kedia înseamnă “neglijenţă, nepăsare, lipsă de interes pentru un lucru”. În Septuaginta, mai cu seamă în Psalmi, cuvântul este atribuit unor personaje “obosite” de viaţă şi de chinuri, care au ajuns la capătul răbdării şi nu mai văd nici o cale de ieşire din impas. Să revenim la elementele constitutive: akedia creează o stare de inconfort interior, intelectul se depliază, se împrăştie în gânduri fără şir – haotice. Sufletul, în schimb, se repliază asupra lui însuşi, pierzând legătura cu izvorul liniştii care este Dumnezeu.

Trei sunt cauzele akediei: munca în exces, scrupulozitatea şi clima. Primele două par să aibă un numitor comun: excesul, depăşirea măsurii, întinderea corzii. Sfântul Isaac Sirul nuanţează însă: e de acord că oboseala fizică sau intelectuală duce mai devreme sau mai târziu la akedie, dar adevărata cauză a acestei boli nu este alta decât demonul akediei. Cele trei cauze amintite mai sus trebuie considerate ca fiind accidentale, colaterale. Excesul în munca fizică sau intelectuală, excesul în rugăciune chiar, sleieşte sufletul, îl predispune atacurilor demonului de amiază, care atât aşteaptă.

Prima apoftegmă din Patericul egiptean, care-l are în centru pe avva Antonie se referă tocmai la akedie. Ea descrie simptomele bolii, propunând la sfârşit o reţetă simplă de vindecare. Sfântul Antonie devine astfel primul akedic vindecat, încă o dată model pentru toate generaţiile de călugări care vor veni după dânsul. O sugestie în această privinţă îi dă şi îngerul Sfântul Antonie arătându-i cum să-şi varieze activităţile pentru a-şi optimiza programul ascetic. Când dăm peste demonul akediei să ne împărţim plângând sufletul în două: o parte care mângâie şi o parte care cere mângâiere. Apoi, semănând în noi bunele nădejdi, să rostim descântecul acela al sfântului David: “Pentru ce eşti mâhnit suflete al meu şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El, mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.”

Călugărul se vindecă de akedie prin lacrimi. Plânsul înmoaie sufletul, îl îmblânzeşte.Avva Antonie îşi sfătuieşte ucenicul să-şi imagineze ca exerciţiu spiritual, soarta sufletului în iad, chinurile şi plânsul amarnic pentru a se întări în luptă şi a nu cădea pradă uşoară delăsării, plictisului. Lacrimile de pocăinţă sunt legate, în viziunea anahoretică, de starea de doliu permanent.

Akedia este starea de dispersie, confuzie şi rătăcire maximă a sufletului. Prin rezistenţă/răbdare, sufletul încearcă să se păstreze unitar şi integru.
O relaţie specifică în cel mai înalt grad există între irascibilitate, activă aici în mod constant în legătură cu pofta sau concupiscenţa, şi patima lâncezelii sau plictiselii, faimoasa akedia. Aceasta este explicaţia pentru faptul că gândurile akediei se pot manifesta în moduri aparent contradictorii; în cei leneşi ca trândăvie, indiferenţă, ba chiar depresie, iar în cei râvnitori şi conştiincioşi ca activism dezlănţuit şi maximalism ascetic. Dacă această patimă nu este vindecată printr-o răbdare statornică şi o viaţă disciplinată, unită cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu şi rugăciuni scurte şi stăruitoare, ea duce la oprirea cu desăvârşire a vieţii duhovniceşti, şi uneori chiar la sinucidere. Cine rezistă însă cu curaj ispitelor acestui demon al amiezii care cuprinde întreg sufletul şi ameninţă să înăbuşe mintea, acela iese din ele întărit lăuntric, şi pe neaşteptate i se deschid experienţe duhovniceşti de la care credea că era pentru totdeauna exclus.

Gândurilor akediei care zdruncină răbdarea noastră şi ne îmboldesc să ne odihnim puţin:
„Doamne, cruţă-ne pentru numele Tău, că mare e bunătatea Ta şi Ţie am păcătuit, nădejdea lui Israel şi mântuitorul lui în vremea necazului” (Ieremia 14, 7-8).

Gândurilor akediei care ni se întâmplă din pricina necazurilor îndurate:
„În nădejde bucurându-vă, în necaz răbdând, în rugăciune stăruind (veţi primi plata)” (Romani 12, 12).

Gândurilor care plecând de la akedie îndrăznesc să murmure.
„Şi să nu murmuraţi precum şi unii din ei au murmurat şi au pierit cu răsunet” (I Corinteni 10, 10).

Gândului întristat pentru gândurile akediei şi care nu-şi aduce aminte de ispitele de care vorbeşte Apostolul:
„Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Nebuneşte spun: eu mai mult ca ei! În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi, o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii pe râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii de mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine. Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile” (II Corinteni 11, 23-28).

Sufletului care nu ştie că şi faptul de a pătimi cineva pentru Hristos e unul din darurile Duhului:
„Fiindcă vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29).

„Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El” (Iacov 1, 12).