Motivul central si de baza al aparitiei pagînismului este modul gresit de autoapreciere al omului. Cartea Facerii povesteste cum primii oameni au fost sedusi pe calea ruperii fructului interzis din copacul cunoasterii binelui si raului pentru a deveni "ca dumnezeii" si în acest mod pagubitor sa realizeze tendinta omului spre cunoasterea de Dumnezeu si desavîrsirea nesfarsita. În locul progresului spiritual treptat, al schimbarii de sine dupa asemanarea atotsfantului Dumnezeu si al tot mai stransei uniri cu El, prin care în om s-ar fi descoperit nesfîrsitele desavîrsiri si adevarata cunoastere a tot ce exista si viata vesnica, omul alege o "cale" mult mai usoara - ce nu cere o desavîrsire launtrica, "placuta la vedere si buna la gust", ce promite sa dea omului o rapida "cunoastere a binelui si raului", atotstiinta - calea de a deveni "dumnezeu" fara Dumnezeu.
Totusi, aceasta cale exterioara de "rupere" a tainelor existentei pentru a stapani puterile ei firesti si mai presus de fire, este pacatoasa prin esenta, deoarece îl rupe pe om de la izvorul existentei - Dumnezeu, cultiva în om mandria - radacina tuturor suferintelor omenesti. De aici decurge idolatria, ca rezultat firesc al schimonosirii întelesului despre scopul suprem si despre adevaratul sens al vietii. Mandria, încercarea omului de a se pune pe sine în locul lui Dumnezeu, tendinta spre supracunoastere si placerile înalte da nastere unui paganism mult mai subtil - mistic.
Neîndoielnic ca în paganism întotdeauna au existat oameni care "L-au cautat pe Dumnezeu, doar L-ar pipai si L-ar gasi". Cum scria Iustin Filozoful, "la toti exista semintele Adevarului" si "Hristos este Cuvantul de Care se împartaseste tot neamul omenesc. Paganismul - nu este cautarea lui Dumnezeu, ci departarea de la El, iar progresul în paganism a fost si ramane mai mult un progres al pacatului si al înstrainarii, decît o cautare sincera a adevarului. Ideea "Împaratiei lui Dumnezeu pe pamant", adica ideea totalei îndumnezeiri a omului în istoria pamînteasca, nu se gaseste în scrierile patristice si contrazice principial Apocalipsa Noului Testament. Dumnezeiasca Descoperire vorbeste ca "în zilele din urma vor veni vremuri grele; ca vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginti, laudarosi, trufasi.", asa încît "Fiul Omului, venind, va mai afla oare credinta pe pamant?".
În om dupa cadere, binele este amestecat cu raul, "noul" cu "vechiul", crestinul cu paganul, si e nevoie de o permanenta si constienta munca spiritual-morala pentru a deveni un om pe deplin "nou". Viata fara o lupta launtrica cu sine însusi, adica o viata pasiva spiritual, ce curge pe panta înclinata a satisfacerii poftelor trupului si spiritului, îl aduce pe om la robia desavîrsita pacatului si la cultul acestuia - paganism.
În acest fel, paganismul este acea directie a vietii ce se caracterizeaza printr-o atitudine înselatoare a omului fata de Dumnezeu, fata de sine însusi si de lume. De aceea paganismul nu se încadreaza în criteriile vreunei singure religii sau în vreo îmbinare data a lor. El e mult mai larg si include în sine atît diferite religii si conceptii, cît si însusi caracterul si spiritul de viata al tuturor oamenilor, în acelasi rînd si al multor crestini, care refuza normele de viata Evanghelice. Si crestinul, continuînd sa apartina formal de Biserica si, prin îndeplinirea ritualurilor si prescriptiilor ei exterioare fiind un om întru totul binecredincios, un om ortodox, poate fi în acelasi timp un adevarat pagan urat înaintea lui Dumnezeu. Un exemplu sclipitor de astfel de stare contra firii sînt fariseii, carturarii, legiuitorii iudei si crestini, care au respins si resping prin viata lor pe Hristos Mantuitorul. În fiecare om, dupa natura sa, traieste un crestin si un pagîn. Si numai sincera alegere a lui Hristos ca norma, ca ideal al vietii sale, îl face pe om crestin. În caz contrar, chiar si marturisind Ortodoxia, el ramane pagan: "Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împaratia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri".
"De obicei, oamenii considera gandul ca fiind ceva putin important, de aceea sunt atît de putin priceputi în primirea gandurilor. Dar din primirea gandurilor drepte se nasc toate cele ce sunt bune, iar de la primirea gandurilor mincinoase se nasc relele. O viata duhovniceasca, dupa cum stim, include în sine nu numai o dreapta credinta dogmatica si o moralitate evanghelica, ci, cunoasterea si respectarea unor legi speciale, ce determina dezvoltarea omului nou. Altfel zis, întelegerea teoretica corecta a vietii spirituale determina în mare masura succesul unei reale renasteri dintr-un om patimas, "vechi" ,"ce cugeta cu ale trupului" întru unul nou.
Diversitatea asa-ziselor "cai duhovnicesti", care, în scopul "mantuirii", i se propun omului contemporan de "iluminatii" nepoftiti din toate partile lumii, printre care si crestinii diverselor confesii, este una din dovezile complexitatii acestei probleme.
Iata cum scrie despre credinta in Hristos ierarhul Ignatie: "Începutul întoarcerii la Hristos consta în cunoasterea propriei pacatosenii, a propriei caderi; în urma unei astfel de priviri asupra sa omul recunoaste nevoia unui Mantuitor si se apropie de Hristos pe calea smereniei, credintei si pocaintei". "Cine nu recunoaste propria pacatosenie, propria cadere, propria pierzanie nu poate sa-L primeasca pe Hristos, nu poate sa creada în Hristos, nu poate fi crestin. La ce-i foloseste Hristos celui care si asa este si întelept, si plin de virtuti, care este satisfacut de sine, care se considera vrednic de toate rasplatile pamantesti si ceresti?".
"Nu în credinta oarba ca Hristos a venit, a patimit si a înviat consta "începutul întoarcerii la Hristos", ci dimpotriva, însasi credinta se naste din "recunoasterea propriei pacatosenii, propriei caderi", caci "cine nu-si recunoaste propria pacatosenie, propria cadere nu poate sa creada în Hristos".
În aceasta afirmatie se contine primul si cel mai important temei al vietii duhovnicesti, ce arata profunzimea întelesului sau în ortodoxie. Numai un astfel de om, care s-a smerit în sinea sa, este capabil de o credinta corecta în Hristos, adica mantuitoare (de aici rezulta atat adevarata demnitate a monahismului autentic, ce consta în sincera smerenie, cat si necuviinta credintei pur formale, dupa litera legii, care cultiva în om suficienta de sine si mandria).
Ca argument el aduce viata pamînteasca a Domnului Iisus, Care cu lacrimi de pocainta a fost primit de evreii simpli, care si-au recunoscut pacatele, dar a fost respins cu ura si osandit la moarte groaznica de "desteapta", "plina de virtuti", respectabila elita iudaica: de arhierei, farisei (adica îndeplinitorii sîrguinciosi ai Statutului si obiceiurilor bisericesti) si carturari.
"Nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi" (Mt.9, 12). Adica, pe calea vindecarii si a mantuirii intra doar aceia care sunt în stare sa-si vada boala propriului suflet, imposibilitatea vindecarii lui cu propriile puteri, si din aceasta stare de smerenie sa se adreseze adevaratului Doctor ce a patimit pentru ei - lui Hristos. În afara acestei stari, denumita la parinti si "cunoastere de sine", e imposibila o viata duhovniceasca normala. "Pe cunoasterea si recunoasterea neputintei se întemeiaza toata zidirea mantuirii".
"Smerenia si pocainta ce se naste din ea - e singura conditiei pentru a-L primi pe Hristos! Smerenia si pocainta - e singurul pret cu care se cumpara cunoasterea lui Hristos! Smerenia si pocainta - e singura stare morala din care se poate pasi spre Hristos, sa devii al Lui! Smerenia si pocainta - e singura jertfa pe care o asteapta si pe care o va primi Dumnezeu de la omenirea cazuta. Pe cei infectati de gresita parere despre sine, pe cei ce considera pocainta de prisos pentru ei, pe cei care se exclud din randul pacatosilor îi respinge Domnul.
Dr.Prof.A.I.Osipov (Academia Teologica din Moscova)
