In perioada dinainte de schisma (1054), caracterul ecumenic al unui sinod este dat de prezenta si de reprezentarea episcopatului din intregul imperiu. Sinod ecumenic inseamna adunarea episcopilor din imperiu. In acest sens, reprezentrea scaunului de Roma (dioceza Italiei) era necesara. Desi convocate de imparati, sinoadele ecumenice nu constituie o institutie imperiala. Ei semneaza actele sinodale, fara sa voteze sau sa influenteze deciziile, lasand episcopilor o autonomie deplina in dezbateri. In deciziile sinoadelor trebuie sa se faca o distinctie intre dogma, care are continut doctrinal de credinta si canon, care are un caracter disciplinar. Nici convocarea de catre imparat, nici reprezentarea ecumenica, nici semnatura episcopilor pe actele sinoadelor nu garanteaza ortodoxia intrinseca a credintei exprimate, a crezului. Traditia ortodoxa recunoaste sapte sinoade cu caracter ecumenic, intre care s-au tinut alte numeroase sinoade locale sau regionale. Sinoadele ecumenice sint:
1. Sinodul de la Niceea, in Asia Mica (325) convocat de imparatul Constantin cel Mare (274-337) in biserica palatului sau, la care iau parte 318 parinti episcopi din tot imperiul inclusiv reprezentantii papei Silvestru I (314-335), preotii Vit si Vincent. Dintre episcopii occidentali, se remarca Hosius de Cordoba (Spania), cel care fusese trimis de imparat la Alexandria pentru a restabili pacea in Biserica Egiptului. Scopul sinodului este formularea explicita a credintei despre Sfinta Treime, in opozitie cu invatatura preotului erudit Arie (cca. 256-336) din Alexandria, care sustinea ca Fiul nu este identic dupa fire cu Tatal, fiind subordonat Acestuia ca o cretura de ordin superior a Tatalui. Sub influenta sfantului Atanasie, diacon de Alexandria, sinodul afirma ca Dumnezeu-Fiul este de o fiinta cu Dumnezeu-Tatal. Dumnezeu-Unul, Care are o singura fire, exista ca Treime cele trei ipostase avand fiecare proprietati unice, personale. Crezul de la Niceea devine curand punctul de referinta al intregii traditii ortodoxe, in special al sinoadelor posterioare. Exista parerea ca celelalte sinoade nu sunt altceva decat confirmarea si explicarea ortodoxiei de la Niceea. De altfel, sinoadele ulterioare incep cu rostirea Simbolului de la Niceea. Actele sinodului nu s-au pastrat, dar Eusebiu al Cezareii (Vita Constantini) face o descriere pe larg a dezbaterilor. Sinodul promulga 28 de canoane, care prevad, printre altele, sarbatorirea Pastelui in zi de Duminica, dar nu in acelasi timp cu pastele iudaic.
2. Sinodul de la Constantinopol (mai-iulie 381) este convocat de imparatul Teodosie (379-395), fara consultarea papei Damas I (366-387), cu intentia de a pune capat controversei ariene, care a continuat si dupa Sinodul de la Niceea, datorita sprijinului dat de chiar imparatul Constantin semiarienilor si mai ales persecutiei in care succesorii lui Constantin – Constantia (350-361), sora lui Constantin, Constant si Valens (378) – o declanseaza impotriva ortodocsilor de la Niceea.
Sinodul este chemat sa se pronunte in legatura cu doua erezii ale timpului: cea sustinuta de Macedonie, episcop de Constantinopol – care nega deplina dumnezeire a Duhului Sfant, spunand ca este o creatura a Fiului – si cea a lui Apolinarie, episcop de Siria, care nega prezenta sufletului rational in Hristos, acesta fiind inlocuit cu Cuvantul. Sinodul reia doctrina de la Niceea asuprea Sfintei Treimi – doctrina intarita apoi de teologia trinitara a parintilor capadocieni, Vasile, Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nyssa, care au impus cu autoritate formula: Una si aceeasi fire dumnezeiasca in trei Persoane - si adauga articolele privitoare la Duhul Sfint. Impotriva lui Macedonie, cei 150 de parinti afirma ca Duhul este inchinat si slavit impreuna cu Tatal si cu Fiul. Sinodul respinge apolinarismul, in expresia de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria.
Simbolul din 381 va deveni crezul clasic, ecumenic, al Bisericii crestine. El va patrunde in liturghie si va fi confirmat de toate sinoadele ulterioare sub denumirea de crez niceoconstantinopolitan. In canonul 3, sinodul fixeaza ordinea celor cinci patriarhate, tinand seama de situatia politica a vremii. Roma se bucura de o preeminenta de onoare, iar Constantinopolul ocupa locul doi, avand privilegii egale cu cetatea imperiala, Roma.
3.Sinodul de la Efes (iunie-iulie 431) este convocat de imparatul Teodosie al II-lea (408-450), cu scopul de a clarifica disputa dintre Nestorie (451), episcop de Constantinopol (in 428), si Chiril al Alexandriei (412-444) (el fiind nepotul patriarhului Teofil (385-412), cel care a manevrat depunerea si exilul sfantului Ioan Gura de Aur ). Nestorie apare ca fondatorul unei noi erezii potrivit careia exista doua persoane distincte in Cuvantul intrupat; de aceea Fecioara Maria nu poate fi numita Nascatoare de Dumnezeu, ci numai nascatoare de Hristos. La insistenta lui Chiril, sinodul (153 de episcopi) defineste doctrina despre unirea celor doua firi in persoana unica a Cuvantului si doctrina despre Fecioara Maria – Nascatoare de Dumnezeu, condamna si depune pe Nestorie, inainte de sosirea legatilor papei Celestin I (422- 432) si a episcopilor din Antiohia, care in cele din urma accepta doctrina si procedura lui Chiril.
Dupa condamnarea nestorianismului, discipolii lui Nestorie se despart de Biserica oficiala si formeaza o Biserica separata, in Persia, cu sediul la Seleucia. Biserica Orientului, sau nestoriana, din Persia, a depus un efort misionar cu totul remarcabil in secolele urmatoare.
4. Sinodul de la Calcedon (451), convocat de imparatul Marcian (450-457), care a participat la sinod insotit de Pulcheria, sora imparatului Teodosie, s-a tinut in biserica Sfinta Eufimia. Sinodul trebuia sa se pronunte in legatura cu monofizismul, erezie care refuza distinctia dintre persoana - hypostasis si natura - physis, afirmand ca daca Hristos e o persoana, El nu poate avea doua naturi. Erezia era propovaduita de Eutihie (378-454), calugar din Constantinopol, discipol al lui Chiril si adversar a lui Nestorie, care sustinea ca Hristos nu are decit o singura natura (mono-physis), cea dumnezeiasca, trupul uman fiind luat numai in aparenta. Un sinod provincial, convocat in 448, de Flavian, patriarhul Constantinopolului, condamna ca eretic pe Eutihie. In apararea acestuia se ridica Dioscur, patriarhul Alexandriei, care convinge pe imparatul Teodosie II sa convoace un sinod in 449 la Efes, sinod dominat de Dioscur si de calugari, la care se obtine reabilitarea lui Eutihie si depunerea lui Flavian. Intr-o scrisoare catre Flavian, papa Leon I condamna monofizismul, aparand doctrina ortodoxa despre Iisus Hristos, Care pentru noi si pentru a noastra mantuire, S-a nascut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, dupa firea omeneasca, ca un singur si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, in doua naturi, unite fara confuzie, nici schimbare, fara impartire, nici separare, distinctia naturilor nefiind deloc suprimata prin unirea lor, fiecare natura pastrand, dimpotriva, particularitatea ei, ambele concurgand intr-o singura forma, o singura persoana si o singura ipostasa.
Imparatul Marcian convoaca un nou sinod, in 451 la Calcedon, la care asista 600 de episcopi (cinci din Occident). Sinodul nu si-a insusit Scrisoarea papei Leon I catre Flavian, ci a alcatuit o noua definitie dogmatica, in care se condamna monofizismul, marturisind credinta in doua naturi care se unesc intr-o singura persoana.
Sinodul reabiliteaza pe Teodoret de Cyr si Iba de Edessa, inalta scaunul de Ierusalim la treapta de patriarhat, confirma hotarirea sinodului din 381 prin care Constantinopolul ocupa rangul al doilea in Biserica, dupa Roma, largindu-i-se dreptul de jurisdictie asupra Traciei, Pontului si Asiei Mici. Canonul 28, care n-a fost acceptat de Papa Leon I, afirma clar ca Roma ocupa rangul intii in Biserica deoarece e cetate imperiala si nu pentru ca ar fi scaunul lui Petru.
