Muzica bizantină este prezentă doar în serviciul liturgic din bisericile ortodoxe, întâlnită sub numele de psaltica. Deşi unele biserici ortodoxe autocefale, cum ar fi Biserica Ortodoxă Rusă, nu mai folosesc acest gen de muzică, fiind înlocuită cu muzica corală specifică lumii occidentale, în urma reformei ţarului Petru cel Mare, psaltica rămâne un simbol viu al strălucirii teoforice (termen care desemnează arta bizantină ca fiind o artă ecleziastică care încearcă să exprime o frumuseţe transcedentală, Dumnezeiască, originală şi unică) a artei bizantine ortodoxe.

Muzica psaltică bizantină este prin esenţă o muzică exclusiv omofonă şi melodică (exclude armonia sau cântarea pe mai multe voci). Etimologic, cuvântul muzică este de origine grecescă, luându-şi numele de la muse (termen care mai târziu are un înţeles mai larg desemnând în general inspiraţia în arta creatoare).
Muzica este folosită de creştini încă de timpuriu, chiar din timpul Mântuitorului, evanghelistul Matei încredinţându-ne că la Cina cea de Taină s-au cântat Psalmi: “Si dupa ce au cantat imnuri, au iesit la Muntele Maslinilor"(Mt 26,30).

În cartea sa intitulată "Muzică bisericească pe psalthichie şi pe note liniare pentru 3 voci", Preasfinţia Sa Nifon Ploeşteanu scria:
"După ce creştinismul a ieşit din cuprinsul Palestinei, s-a răspândit la alte popoare din cuprinsul Asiei Mici şi Europa răsăriteană, în care elementul grec era foarte mult răspândit.Iar după ce iudeii fură împrăştiaţi, şi veniră în contact cu grecii, au împrumutat de la aceştia nu numai limba, dar şi muzica lor. Proba despre aceasta este faptul ca pe timpul lui Ptolomeu Filadelful (285-247 d.Hr.) evreii din Alexandria nu mai înţelegeau Biblia în limba lor, au fost nevoiţi după cerinţele sinagogei şi îndemnul regelui, să o traducă în limba greacă, numind această traducţiune Septuaginta sau Versiunea Alexandrină. Acum vine întrebarea: ce fel de cântare întrebuinţau creştinii în biserică, în cele trei secole primare ale creştinismului? În această privinţă, doi părinţi bisericeşti Tertulian(+220) şi Sf Ioan Gură de Aur(+407)ne încredinţează că în cele trei secole primare ale creştinismului, la serviciul divin, cântau toţi creştinii, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri; ori psalmi din Sfânta Scriptură, sau imne făcute de creştini, din propria lor reflexiune religioasă, într-o singură melodie.”

Deasemenea, mărturii importante despre cântarea omofonă ni se transmit de la Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu (+107), episcopul Antiohiei, căruia i s-a descoperit în vedenie cântarea antifonică, arătândui-se cetele îngereşti care lăudau Sfânta Treime antifonic. Sf. Efrem Sirul, supranumit şi alăuta Duhului Sfânt ne-a lăsat aproape o mie de laude şi imne scrise pe glasuri ehurii şi podobii.
Tot Sf. Ioan Gură de Aur aduce în Constantinopol cântările şi imnografia din biserica Antiohiei, cu care poporul credincios s-a putut apara împotriva ereziilor ariene. Sf. Roman Melodul, un sirian care a trăit la Constantinopole, ne-a lăsat o mie de laude, adevarăte comori, şi tot despre el se spune că ar fi autorul binecunoscutului Acatist al Maicii Domnului.
Astfel, în muzica bizantină, care încet încet prinde contur, fiind un sincretism al vechilor moduri antice muzicale ale popoarelor moştenitoare a culturii elenistice (sau cel puţin în sfera de influenţă elenistico-bizantină), apare o notaţie proprie şi un sistem de scriere original, find primul de acest fel din lume. În Constantinopol, centru cultural puternic şi inima Bizanţului (chiar a întregului creştinism), arta capătă o direcţie ascendentă care încearcă să ducă omul spre Dumnezeu.

În plan muzical apar două mari şcoli de psaltichie: şcoala aghiopolită, renumită pentru măiestria punerii cântărilor după podobii (cântări model) şi şcoala constantinopolitană, născută în Mănăstirea Studion, renumită pentru adâncimea duhovnicească a frazelor care trebuiau cântate. În biserică se vor forma grupuri de cântăreţi conduse de un protopsalt, care era cel mai mare şi de regulă cânta cel mai frumos. În istoria muzicii bizantine din cartea Antologhion Paisian, găsim prefaţat:
„Din antichitate şi până acum psaltul a rămas acel cântăreţ care s-a desăvârşit în meşteşugul viersuirii/melodificării Psalmilor şi Laudelor/Imnelor pe anumite formule melodice (denumite thesisuri sau mathimi) şi melodii (denumite melodii sau prosomii). Iar muzica psaltică este muzica Bisericii Ortodoxe, ocrotite de împărăţia bizantină vreme de mai bine de o mie de ani, de la care şi-a luat numele de muzică bizantină.”

Notaţia timpurie a muzicii psaltice bizantine era foarte complicată, datorită existenţei unui mare număr de semne care astăzi sunt necunoscute. Începând cu perioada cucuzeliană aceste semne sunt concretizate teoretic, dar tot rămâne un număr mare de interpretări muzicale personale care diferă de la psalt la psalt.
Odată cu reforma hrisantică semnele muzicale psaltice se reduc ca număr şi li se stabilesc o lucrare practică propriu-zisă, iar notaţia rămâne cea cucuzeliană. Aceste semne se numesc neume şi diferă foarte mult de notaţia occidentală (care este pe portativ) deoarece semnul nu arată nota propriu-zisă pe care psaltul trebuie să o execute, ci ea trebuie dedusă din poziţia pe care o au celelalte semne (ca un fel de numărare),pe când în muzica occidentală ştim exact nota pe care o cântăm. Psaltica are opt glasuri sau ehuri, fiecare cu o tonică şi scară (gamă) proprie, iar gama se scrie astfel: NI PA VU GA DI KE ZO NI corespondent în muzica liniară cu DO RE MI FA SOL LA SI DO.Cantarea psaltica are o notatie proprie: ison, oligon,apostrof,petasti,chendime,ifen,clasma,apli,dipli,tripli si alte combinatii ale lor.
Interesant este că în serviciul de cult din Biserică muzica bizantină se cântă fără instrumente, acestea fiind folosite doar la curtea împaratului sau la banchete. Adevărata emblemă a artei bizantine, muzica psaltică este dupa părerea unora muzica care găseşte calea cea mai rapidă către sufletul celui care o ascultă sau cântă, deoarece este o muzică care exprimă o frumuseţe cerească, hristologică şi o frumuseţe a unui imperiu care nu a apus, ci care continuă să trăiască prin frumuseţea artei sale chiar şi după atât de mult timp de la prăbuşirea sa. Muzica bizantină este socotită de filosofi "gura duhului sfânt".

(Notaţia şi ehurile muzicii bizantine - Grigorie Pantiru)

Imnografie
1.Condacul este o omilie dramatica ce parafrazeaza un episod biblic, cuprinde 20 sau 30 de strofe si e cantat in timpul Utreniei intr-un stil simplu si silabic,o nota pe silaba.

2.Canonul inlocuieste condacul in a doua jumatatea a secolului al VII-lea, fiind initiat de catre Sfantul Andrei Criteanul si dezvoltat ulterior de catre Sfintii Ioan Damaschin si Cosma de Ierusalim (sec. VIII). El este format din 9 ode care sunt atasate altor noua cantari biblice. Oda este compusa dintr-un tropar initial si un irmos urmat de cateva tropare. Irmosurile sunt cuprinse in lucrarea Irmologhion, aparuta la mijlocul secolului al X-lea.

3.Stihirile sarbatorilor, insotesc psalmii de la inceputul si sfarsitul Vecerniei si cantarea Laudelor, la Utrenie. Stihiri exista pentru toate zilele anului, Duminicile si zilele saptamanii din Postul Mare, si pentru ciclul Octoihului. Melodiile lor sunt pastrate in Stihirar, si sunt mai elaborate si mai variate decat cele din Irmologhion.

Octoihul, este binecunoscut ca sistem al celor opt moduri bizantine,pe care le regasim de asemenea in muzica gregoriana. Dezvoltarea sitemului celor opt moduri a adus dupa sine promovarea unui ciclu liturgic de opt saptamani, fiecare posedand propriile texte precum si modul sau, deci si un specific, o coloratura aparte. Glasul in curs este cantat nu doar la Vececerniile si Utreniile Invierii, ci si in timpul Liturghiei duminicale in parohiile ortodoxe. Opera principala a Octoihului bizantin este Anastasimatarul, carte ce cuprinde cantarile de la Vecerniile si Utreniile Invierii pe cele 8 moduri. Aceasta opera este atribuita de catre traditie Sfantului Ioan Damaschin.