Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta... Nu va lasati furati de invaţaturile straine cele de multe feluri. (Evrei 13:7,9)

NICIODATA NU A EXISTAT o asemenea vreme a falsilor invatatorilor precum acest jalnic secol al 20-lea, atat de bogat in jucarioare lumesti si atat de sarac in minte si suflet. Orice parere imaginabila, chiar si cea mai absurda, chiar si dintre cele respinse de constiinta universala a tuturor oamenilor civilizati – acum isi gaseste sustinerea si propriul ei „invatator”. Cativa, putini, dintre acesti invatatori aduc dovada sau fagaduinta unor „puteri spirituale” si false minuni, precum o fac unii ocultisti si „harismatici”; dar majoritatea acestor invatatori contemporani nu ofera nimic mai mult decat un amestec slab de idei nedigerate pe care le-au primit „din zbor”, cum este cazul unor „intelepti” (sau „intelepte”) auto-intitulati astfel, ce cunosc mai mult decat toti cei din vechime, doar prin simplul fapt de a vietui in „iluminatele” noastre vremuri moderne. Ca rezultat, filosofia are o mie de scoli, si „crestinismul” o mie de secte.

Doar intr-un singur loc poate fi gasit izvorul invataturii adevarate, ce vine de la Dumnezeu Insusi, neslabit de-a lungul veacurilor ci pururea proaspat, unul si acelasi in toti cei care il invata cu adevarat, calauzindu-i pe cei ce il urmeaza spre mantuirea vesnica. Locul acesta este Biserica Ortodoxa a lui Hristos, izvorul este harul Prea-Sfantului Duh, si adevaratii invatatori ai doctrinei dumnezeiesti care curge din acest izvor sunt Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe.

Cat de multi din ierarhii contemporani isi calauzesc turmele nu pe pasunile cele adevarate ale sufletului, Sfintii Parinti, ci spre caile dezastruoase ale inteleptilor moderni ce promit ceva „nou” si se straduie doar spre a-i face pe crestini sa uite invatatura adevarata a Sfintilor Parinti, o invatatura care – este prea adevarat – se afla in total dezacord cu ideile false ce stapanesc vremurile moderne.

Invatatura ortodoxa a Sfintilor Parinti nu este ceva al unei epoci, fie ea „veche” sau „moderna”. A fost transmisa prin succesiune neintrerupta din vremea lui Hristos si al apostolilor Sai pana in ziua de azi, si nu a existat niciodata un timp in care sa fie nevoie a descoperi o invatatura patristica „pierduta”. Chiar si cand multi dintre crestinii ortodocsi au neglijat aceasta invatatura (cum este cazul in zilele noastre), adevaratii ei reprezentanti au transmis-o mai departe celor ce flamanzeau sa o primeasca. Au existat mari evuri patristice, cum este epoca orbitoare a celui de al patrulea secol, si au fost perioade de decadere a constiintei patristice printre crestinii ortodocsi; insa nu a existat nici o perioada de la inceputurile Bisericii lui Hristos pe pamant in care traditia patristica sa nu calauzeasca Biserica; nu a existat nici un secol fara Sfintii sai Parinti. Sf. Nichita Stithatul, ucenicul si biograful Sf. Simeon Noul Teolog, a scris:„S-a randuit de catre Dumnezeu ca din generatie in generatie sa nu inceteze pregatirea de catre Sfantul Duh a proorocilor si prietenilor Sai pentru ordinea Bisericii Sale.”

Cel mai instructiv este pentru noi, crestinii cei de pe urma, sa luam calauzire si inspiratie de la Sfintii Parinti ai vremurilor noastre recente, cei ce au trait in conditii asemanatoare cu ale noastre si totusi au pastrat nestricata si neschimbata aceeasi invatatura pururea-proaspata, care nu este a unei vremi sau a unui neam, ci pentru toate vremurile pana la sfarsitul lumii, si pentru intregul neam al crestinilor ortodocsi.

Inainte de a studia doi dintre Sfintii Parinti de data recenta, trebuie insa sa fie clar ca pentru noi, crestinii ortodocsi, studiul Sfintilor Parinti nu este un exercitiu academic fara folos. O buna parte din ceea ce trece drept o „renastere patristica” in vremurile noastre nu este cu mult mai mult decat o jucarie a carturarilor eterodocsi si a imitatorilor lor „ortodocsi”, nici unul din acestia ne „descoperind” vreodata un adevar patristic pentru care sa fi fost gata a-si da viata. O astfel de „patrologie” este doar o bursa rationalista care se nimereste sa isi ia ca subiect invatatura patristica, fara a intelege vreodata ca invatatura autentica a Sfintilor Parinti cuprinde adevaruri de care depinde viata sau moartea noastra duhovniceasca. Astfel de carturari pseudo-patristici isi petrec timpul dovedind ca „pseudo-Macarie” a fost un eretic messalian, fara sa inteleaga sau sa practice invatatura ortodoxa curata a adevaratului Sfant Macarie cel Mare; ca „pseudo-Dionisie” a fost un falsificator de carti calculat ale carui profunzimi mistice si spirituale ii depasesc cu totul pe acuzatorii sai; ca viata in totalitate crestina si monastica a Sfintilor Varlaam si Ioasaf, transmisa de Sf. Ioan Damaschin, nu este altceva decat „repovestirea istoriei lui Buddha”; si o suta de fabulatii asemanatoare fabricate de „experti” pentru un public credul care nu are idee de atmosfera agnostica in care asemenea „descoperiri” sunt facute. Unde exista serioase intrebari carturare referitor la unele texte patristice (caci, desigur, ele exista), cu siguranta nu vor fi solutionate trimitandu-le unor astfel de „experti”, ce sunt cu totul straini de adevarata traditie patristica, si isi duc doar existenta de pe urma ei.

Unii, falsi invatatori cu multa artificialitate incearca sa faca din Sf. Serafim [de Sarov] (care de fapt se situeaza uimitor de bine in traditia patristica, incat cu greu poate fi deosebit de marii Parinti ai pustiei egiptene) un fel de fenomen „rus unic” care a fost „primul reprezentant cunoscut al acestei categorii de batrani duhovnici (stareti) in Rusia”, si care a fost „inainte-mergatorul noii forme de spiritualitate care ar trebui sa urmeze simplului monahism ascetic”.

In mod regretabil, consecintele unei astfel de pseudo-carturaritati se regasesc deseori in viata reala; suflete credule care iau aceste concluzii drept autentice incep sa lucreze pentru o „renastere liturgica” pe baze protestante, il transforma pe Sf. Serafim (ignorand invataturile sale ce nu convin, referitoare la eretici, pe care le impartaseste cu intreaga traditie patristica) intr-un yoghin hindus sau intr-un „harismat”, si in general abordeaza Sfintii Parinti la fel ca majoritatea scolarilor contemporani – fara respect si teama, ca si cum s-ar situa la acelasi nivel cu ei, ca un exercitiu de ezoterism sau ca un fel de joc intelectual, in loc de o calauza spre viata adevarata si mantuire.

In secolul al 20-lea unul din ierarhii ortodocsi iese in evidenta mai ales pentru orientarea sa patristica – Arhiepiscopul Teofan de Poltava († 1943), unul din intemeietorii Bisericii Ruse din afara Rusiei, si poate arhitectul-sef al ideologiei ei fara compromisuri, traditionalista. In anii in care a fost vice-presedinte al Sinodului episcopilor acestei Biserici (anii 1920), a fost larg recunoscut ca cel mai orientat spre patristica dintre toti teologi rusi de peste hotare. In anii 1930 s-a retras in izolare pentru a deveni un al doilea Teofan Zavoratul; si de atunci a fost, din pacate, uitat in mare masura. In predicile sale se poate vedea cu claritate teama si respectul ierarhului in fata Sfintilor Parinti, spiritul sau de ucenic fata de ei, si smerenia sa coplesitoare care va fi multumitoare numai cand nu transmite nimic din ceea ce ii apartine ci numai ideile si cuvintele Sfintilor Parinti. Astfel, intr-o predica din Duminica Rusaliilor spune: „Invatatura Sfintei Treimi este culmea teologiei crestine. Astfel, eu nu incerc sa duc mai departe aceasta invatatura cu propriile mele cuvinte, ci o duc mai departe cu cuvintele sfintilor si de Dumnezeu-purtatorilor teologi si mari Parinti ai Bisericii: Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul si Vasile cel Mare. Ale mele sunt numai buzele, iar ale lor sunt vorbele si gandurile. Ei prezinta masa dumnezeiasca, si eu sunt doar servitorul ospatului lor divin”.

Traducerea: Radu Hagiu