Cosmologia biblică, în lumina gândirii Sfinţilor Părinţi, exclude orice unilateralitate, aşa încât nu poate fi judecată prin grila occidentală a rupturii natural-supranatural. Dumnezeu este cel care a creat din nimic şi a zidit universul, dar organizarea creaţiei nu s-a făcut nici dintr-o dată, nici prin eludarea mişcării făpturilor, mişcare desfăşurată potrivit raţiunilor întipărite de Logos în creaţie (după cum întruparea Cuvântului a însemnat asumarea firii umane întregi, pentru că Dumnezeu nu lucrează decât prin cel ce lucrează).
Dumnezeu a creat viaţa, însă i-a dat şi acesteia puterea unei mişcări proprii iar aceasta trebuie înţeleasă, cel puţin în viziunea unor Părinţi cum sunt sfinţii Grigorie al Nyssei şi Maxim Mărturisitorul, în sensul unui proces de actualizare a potenţelor lumii. De altfel, toate făpturile “participă la Dumnezeu” prin faptul că există şi se mişcă. Această perspectivă, se poate numi evolutivă dar nu într-un înţeles ateu.
Ceea ce permite o asemenea viziune este înţelegerea operei creatoare ca expresie a unui plan anterior, care stabileşte ca toate etapele, registrele şi fiinţele din univers să fie anticipat conforme ultimei stări a creaţiei. Sfântul Maxim observă că Dumnezeu crează contemplând în Hristos imaginea finală/desăvârşită a lumii. Acestea-s motivele pentru care Dumnezeu, intervenind prin ceea ce s-ar putea numi un miracol continuu (pe care minunile nu fac decât să-l reveleze ochilor noştri, altfel neputincioşi sau pur şi simplu neobişnuiţi cu experienţa contemplativă) – nu în sensul de suspendare a ordinii naturale, ci de revelare a stării eshatologice a universului – nu exclude mişcarea şi libertatea creaţiei.
Sfântul Vasile evidenţiază maniera complexă în care Dumnezeu, prin cuvintele/energiile sale, susţine fertilitatea naturală (concepută şi dăruită tot de el) a creaţiei:
“Gândeşte-te la cuvintele lui Dumnezeu care străbat creaţia! Au început de atunci, de la facerea lumii, şi lucrează şi acum, mergând mai departe, până la sfârşitul lumii. «Să scoată pământul suflet viu!». Această poruncă a rămas statornică în pământ şi nu încetează să stea în slujba Creatorului. Unele vietăţi sunt aduse la existenţă prin naştere din cele care existau mai înainte, iar altele şi acum se nasc chiar din pământ” (Omilii la hexaemeron, 9, 2). În Cuvântul său apologetic la hexaemeron, sfântul episcop al Nyssei vorbeşte de eficienţa poruncilor dumnezeieşti, prin care Cuvântul “pare de-a dreptul înnăscut în făpturi”.
Cele două afirmaţii indică prezenţa activă neîntreruptă a Cuvântului creator în univers, aşa încât e de înţeles că textul Facerii trebuie luat în sensul unei paradigme a modului în care Dumnezeu lucrează permanent în creaţie, nu în sensul unui illo tempore în care lucrarea dumnezeiască era complet diferită de ceea ce se petrece acum în univers.
Părinţii afirmă că organizarea lumii şi mişcarea acesteia se săvârşesc din iniţiativa (Dumnezeu le “cheamă la fiinţă pe cele ce încă nu sunt”; Rm 4, 17) şi cu aportul divin, manifestat prin energiile necreate, dar în convergenţă cu puterea naturală a făpturilor.
Cred că soluţia Părinţilor răsăriteni ar fi uşor de receptat azi de cosmologi (mai puţin de antropologi, care nu au asumat încă nici direcţiile noii cosmologii), care caută încă să se eschiveze doar pentru că nu au fost obişnuiţi cu un Dumnezeu Atotputernic şi Atotţiitor în acelaşi timp, adică imuabil şi transcendent, dar şi în mişcare iubitoare spre lume. Un Creator care, fiind Atotputernic, s-a autodeterminat la slăbiciune, cum spune deseori sfântul Pavel (1Co 1, 27), la acomodarea cu posibilităţile limitate ale universului, acţionând prin acestea.
Sfântul Atanasie descrie implicarea permanentă a Creatorului:
“văzând [Dumnezeu] că toată firea creată e, prin raţiunile sale, curgătoare şi pe calea dezarticulării, ca să nu pătimească ea aceasta şi pentru a nu se retopi universul în inexistenţă, după ce le-a făcut pe toate prin Cuvântul său veşnic şi a dat consistenţă zidirii, n-a lăsat-o să fie purtată şi clătinată de firea ei şi ameninţată să recadă în nimic, ci, fiind bun, conduce şi stabilizează creaţia întreagă prin Cuvântul său, care e şi el Dumnezeu, aşa încât, luminată prin conducerea, prin purtarea de grijă şi prin conservarea ei în ordine de către Cuvântul, să poată dura statornic”.
Prăpastia uriaşă dintre necreat şi creat este depăşită prin coborârea energetică a Dumnezeirii spre lume şi prin urcuşul raţional al acesteia spre Dumnezeu. E un raport mult mai complex decât cele descrise de creaţionism şi evoluţionism.
Părintele prof. Dumitru Popescu observă:
“Această cosmologie teonomă se distanţează şi de creaţionism, şi de evoluţionism. Nu poate accepta nici creaţionismul, care consideră că lumea a fost perfectă din momentul creării, intrând în conflict cu evoluţionismul, şi nu acceptă nici evoluţionismul, fiindcă acesta consideră că lumea se dezvoltă prin ea însăşi, fără legătură cu Dumnezeu. Cosmologia teonomă depăşeşte aceste două tendinţe prin concepţia despre procesul de creaţie continuă, care are obârşia în creaţia de la început, prin care Dumnezeu a scos lumea din neant, şi se încununează cu creaţia finală, când totul se transformă în Hristos, ca Logos Creator şi Mântuitor, într-un cer nou şi un pământ nou. Această creaţie continuă e posibilă doar în măsura în care Creatorul păstrează o legătură internă cu universul prin energiile necreate şi aduce lucrurile la existenţă prin raţiunile lor interne, la timpul potrivit, după înţelepciunea sa”.
Cosmologia contemporană dezbate două opinii privind isotropia expansiunii cosmice: istoria universului e determinată de un set de condiţii prestabilite, sau de condiţii ce apar, imprevizibil, în timp? Perspectiva creaţiei continue, a cosmologiei teonome – cu întemeierea patristică evocată – depăşeşte dilema, afirmând în egală măsură o condiţionare prestabilită şi o activare secvenţială a condiţiilor.
De asemenea, dacă logosul este în fenomenal, dacă inteligibilul este structura lăuntrică a sensibilului, teoria dublului adevăr pierde legitimitatea, iar conflictul ştiinţei cu teologia încetează.
Pentru sfântul Maxim, în spiritul hotărârii dogmatice a sinodului al IV-lea ecumenic (Chalcedon 451), modelul şi motorul sinergiei puterii lui Dumnezeu şi a forţelor cosmice este unirea ipostatică a celor două naturi, divină şi umană, în Hristos. După cum cele două naturi păstrează în Hristos voinţa şi energia proprie, manifestându-se mereu teandric, tot astfel, desfăşurarea lumii se realizează printr-o convergenţă a energiilor create şi necreate (în care se regăseşte “asimetria” modelului hristologic: divinul precede şi copleşeşte creatul, fără a-l anula).
Principiul sinergiei este indispensabil creaţiei, care nu se poate susţine doar prin sine, şi de aceea e intensificat în Iisus Hristos, care “a realizat iconomia privitoare la noi în mod teandric”, manifestându-se deodată printr-o lucrare divină şi umană. Hristos nu reprezintă un caz excepţional, pentru că în vieţuirea lui pământească discernem împlinirea sensului întregii
creaţii, începutul generalizării modului teandric la scară cosmică.
O teologie ortodoxă întemeiată tradiţional nu poate simpatiza cu supranaturalismul ideologiei creaţioniste,după cum, desigur, nici cu naturalismul ideologiei evoluţioniste.
Preot dr. Doru Costache
