Dacă „pacea sufletească” este o noțiune creștină iar “echilibru sufletesc” o noțiune a psihologiei, trebuie spus că pacea sufletească nu este tot una cu echilibrul sufletesc.

Echilibrul sufletesc se obține prin clarificarea situațiilor trecute traumatizante folosind metoda raționalizării, eventual cuplată cu o medicație temporară care să atenueze consecințele traumelor, iar pacea se obține prin proiectarea coerentă a restului vieții de acum încolo. Singura proiectare cu sens face apel la transcendent, gândit abstract ca ființă transcendentă, sau asociat lui Dumnezeu.

Acest paragraf interesează doar pe cei cu cultură filosofică. Se poate obține pace la două niveluri: cel filosofic și cel religios. Pacea la nivel filosofic este posibilă mai ales în stilul filosofiei continentale, nu al celei analitice. În stilul filosofiei analitice trebuie să fii un titan al gândirii ca să o poți obține, gen Flonta sau Pârvu la noi. Filosofia continentală este derivată din teme creștine. Sein zum Tode: frumos, dar vechi. Pe linia filosofiei analitice vei deveni mai degrabă agnostic.

În contextul cultural românesc și pentru omul cu probleme care caută pacea (fără să o distingă de echilibru) problema este dacă mergi la psiholog sau la duhovnic. Să mergi la psiholog pentru echilibru, dar să mergi și la duhovnic, cu aceeași frecvență, pentru pace. Altfel arunci banii pe fereastră.

În cadrul creștin pacea depinde și de capacitatea de a respinge rememorarea păcatelor trecutului (ispitele din spate). Altfel spus, o dată dobândit echilibrul, metodologia de obținere a lui nu mai trebuie aplicată. Ea nu a avut decât o valoare de moment, iar acum ar fi nu doar inutilă, dar ți-ar face rău. O arunci precum arunci o treaptă folosită pe o scară cu sens unic și mergi doar înainte, în pace, spre pace. Elementele cheie în dobândirea păcii sunt capacitatea de trăii în incertitudine, de a nu vrea să ai control total asupra propriei vieți, ele permit empatia cu Dumnezeu și cu oamenii, care la rândul ei este premiza posibilității existenței dragostei adevărate, dăruitoare fără a aștepta ceva în schimb. Identitatea personală să o păstrezi la un nivel cât mai profund, la modul ideal al sinelui neformulabil în cuvinte, în timp ce eul determinat, concret, să îl adaptezi cât mai mult celorlalți și lui Dumnezeu, să îl oferi. E greu să te mai scoată din echilibru fapte actuale sau rememorări ale celor trecute în momentul când ai un înveliș interacțional flexibil, adaptabil celorlalți din dragoste, nu din teamă. La acțiune nu mai există reacțiune, ca să mă exprim ca în fizică. Cel puțin nu în sens simplu. Reacțiunea este atunci de o cu totul altă natură, subtilă, imprevizibilă, altfel pentru fiecare context.

Rememorarea faptelor trecute traumatizante nu se poate face fără contextul emoțional respectiv, care este asociat felului de a fi trecut, altei identități a eului superficial, transpunerii fie și temporare în acel fel de a fi, care constituie o tentație de a părăsi felul actual de a fi. Scoaterea la lumină a eului trecut are sens atunci când el este ascuns în inconștient și perturbă eul actual, adică într-o terapie psihologică, dar nu are sens atunci când el este trimis în urmă în mod deliberat, la modul exemplar prin spovedanie. O dată ce ai obținut pacea privește doar înainte, gândește mereu felul actual de a fi în pace ca pe un dar de la Dumnezeu și asumă că nu este decizia ta cu adevărat. Transcendentul religios are exact acest rol, de a te scoate din tine cel vechi. E posibil asta dacă chiar crezi asta. E posibil să crezi în asta dacă raționalitatea ta a ajuns la un nivel global, aplicabil vieții tale în ansamblu, nu doar pas cu pas, dacă baleiezi permanent în scara deciziilor mici, de moment, dar le iei și pe cele mari și nu le uiți niciodată. Când le uiți din neputință sau voind înseamnă că ai căzut. Te ridici cu simplitate și mergi mai departe.

Oamenii au nevoie de pace sufletească, dar în cadrul teoretic actual al psihologiei pot fi ajutați doar să își găsească echilibrul, un scop tactic. O dată găsit și bucuroși că l-au găsit, ei nu știu ce să facă cu el. Pentru că nu de el au nevoie strategic. Aceleași energii și dispoziții sufletești, sau cum vor fi ele formulate teoretic de către psihologie, îți pot da pace sau neliniște în funcție de cum sunt folosite, de scopurile cărora le sunt subsumate. Despre scopurile folositoare obținerii păcii sufletești psihologia actuală nu poate spune nimic, și nu vrea programatic să spună nimic.

Nu este rău că psihologia sugerează că se referă la suflet prin etimologia denumirii sale, chiar dacă vine cu o abordare reducționistă, emergentistă pe creier. Prin această etimologie ea anunță un program potențial de cercetare, și ne reamintește mereu rădăcinile sale.

Așteptăm evoluția științei psihologiei spre încorporarea cunoașterii filocalice. Acesta este un program de cercetare neideologizant, dar care va fi atacat ca ideologizant, pentru că decuplează teoriile psihologice de lanțului ființei materialist. Asigurării păcii sufletești prin participarea la Biserică i se opun cei care vor o piață economică a păcii sufletești cu monopol, cea dintre cetățeni plătitori de taxe și un stat paternalist de tip socialist sau comunist. Franța actualei legislaturi mai are nițel până acolo.

Pentru cine are interese științifice, problema abordată în acest text, a diferenței dintre echilibru și pace, s-a manifestat și în ecologie, cu paradigma echilibru om-natură vs. sistemele socio-ecologice ca sisteme dinamice la neechilibru. E limpede pentru orice ecolog că ideea de echilibru om-natură este desuetă. Problema este gestionarea situației de neechilibru care vine din însăși natura obiectelor ecologice, către ceva similar conceptual păcii sufletești, adică unei dezvoltări cu sens a sistemelor socio-ecologice (așa numita dezvoltare durabilă), nu scăpate de sub control, ne-liniștitoare. Nu întâmplător știința sustenabilității este asociată pieței economice etatiste a păcii sufletești. E o servește cu rezultate mai mult sau mai puțin științifice pe care statul le va folosi în retorica sa. Dacă Biserica acoperă pe cei credincioși, statul cu această abordare acoperă pe cei atei și agnostici. Sunt complementare, pentru cei toleranți la diversitatea culturală, și în competiție pentru cei intoleranți. Vor fi și dintr-unii și din ceilalți mereu.

Pentru cine are interese filosofice, analogiile dintre conceptele și teoriile unor domenii științifice ca psihologia și ecologia cu cele din domeniul religiei pot fi modelate ca având în spate (asta e ipoteza mea de lucru) nuclee structurale matematice similare. De văzut.

Dumnezeu să ajute tuturor celor care caută pacea sufletească și a omenirii, oricum ar căuta-o. Dumnezeu să ajute și celor care nu o caută.

Dedic acest text unei persoane fără de care nu aș fi explorat literatura de profil și nu l-aș fi scris niciodată poate.

Lector dr. Virgil Iordache