Există un motiv pentru care se face genealogia lui Iosif,chiar dacă el n-a contribuit cu nimic la naşterea lui Iisus Hristos: Dumnezeu nu voia să arate iudeilor, înainte de naştere, că Hristos Se va naşte din Fecioară.

Dumnezeu vroia s-o scape pe Fecioară, s-o ferească de bănuială rea. Dacă iudeii ar fi ştiut aceasta dintru început, printr-o interpretare greşită a cuvintelor Scripturii, ar fi osândit-o pe Fecioară pentru adulter. Dacă s-au purtat cu neruşinre faţă de alte fapte ale Domnului, despre care de multe ori aveau şi pilde în Vechiul Testament - de pildă Îl numeau îndrăcit, când izgonea dracii din oameni, Îl socoteau potrivnic lui Dumnezeu, cînd vindeca pe bolnavi sâmbăta, cu toate că şi mai înainte fusese de multe ori călcată sâmbăta, ce n-ar fi zis dacă li se spunea că Hristos Se va naşte din Feciooară? Se puteau întemeia pe toată istoria care nu avea nici un fapt de acest fel. Dacă iudeii Îl numeau pe domnul tot Fiul lui Iosif (In. 1,45; 6,42) după ce făcuse atâtea minuni înaintea lor, cum ar fi putut crede că S-a născut dintr-o Fecioară înainte de facerea acestor minuni? Pentru aceasta deci a făcut şi genealogia lui Iosif şi a logodit-o şi pe Fecioara cu Iosif. Cînd Iosif, bărbat drept şi minunat, a avut nevoie de multe mărturii pănă să creadă în ceea ce se săvîrşise - a avut nevoie de înger, de vedenie în vis, de mărturiile profeţilor, cum ar fi putut, oare, iudeii primi această idee, când ei erau vrăjmaşi ai lui Hristos?

Cel care-i încredinţat că Iisus este Fiul lui Dumnezeu nu mai pune la îndoială nici naşterea Sa din Fecioară; dar cel care-L socoteşte pe Iisus un înşelător, un potrivnic al lui Dumnezeu, cum să nu se scandalizeze şi mai mult de naşterea din Fecioară, cum să nu-i întărească şi mai mult bănuiala sa? De aceea nici apostolii nu vorbesc la început îndată de naşterea din Fecioară, ci vorbesc mai mult şi mai des de învierea Domnului, pentru că istoria poporului iudeu le oferea nenumărate cazuri de înviere, cu toate că nu era nici o asemănare între aceste învieri şi învierea lui Iisus. Apostolii deci vorbesc rar de naşterea din Fecioară; dar nici mama Lui n-a îndrăznit să dea pe faţă naşterea Lui minunată. Iată ce spune Fecioara chiar Fiului ei: “Iată eu şi tatăl tău Te căutăm” (Lc. 2,48). Dacă s-ar fi bănuit că Iisus nu-i fiul lui Iosif, atunci n-ar mai fi fost socotit nici Fiul al lui David; iar de aici s-ar fi născut şi alte multe rele. De aceea nici îngerii nu vorbesc altora de naşterea Lui din Fecioară, ci numai Mariei şi lui Iosif; păstorilor le binevestesc naşterea, dar nu le vorbesc de felul naşterii (Lc. 2,10-12).

Evanghelistul, când a amintit de Avraam, a spus: “Avraam a născut pe Isaac şi Isaac a născut pe Iacov” (Mt. 1,2) dar n-a amintit şi de Isav, fratele lui Iacov; dar când a venit la Iacov a amintit şi de Iuda şi de fraţii lui.

El a făcut aceasta din pricina răutăţii lui Isav şi a altor fapte săvârşite de el mai înainte. Eu nu sunt însă de această părere. Dacă aceasta ar fi pricina lăsării la o parte a lui Isav, atunci pentru ce sunt pomenite puţin mai jos nişte femei, tot aşa de stricate ca şi Isav? Că din cele contrarii se vădeşte slava lui Iisus, nu în faptul că a avut strămoşi străluciţi, ci din aceea că a avut strămoşi mici şi neînsemnaţi. Pentru cineva mare este mare slavă când poate să se umilească mult.


Motivul era că saracinii, ismailiţii, arabii şi toţi câţi s-au născut din Isav nu aveau nici o legătură cu neamul israiliţilor. Pentru aceasta deci a trecut sub tăcere pe aceia şi s-a îndreptat numai spre strămoşii lui Iisus, spre poporul iudeu. De aceea evanghelistul zice “Iar Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii lui” (Mt.1,2). Prin aceştia este arătat poporul iudeu.

“Iar Iuda a născut pe Fares şi pe Zara din Tamar” (Mt. 1,3)

Când facem genealogia lui Dumnezeu întrupat, trebuie nu numai să n-o ascundem, ci s-o spunem în auzul tuturora spre a arăta puterea lui Dumnezeu şi purtarea Sa de grijă. Că pentru asta a venit Hristos pe pământ, nu ca să fugă de ocările noastre, ci ca să le nimicească. După cum nu ne minunăm că a murit, ci pentru că a fost şi răstignit - deşi răstignirea era o ocară; dar cu cât a fost mai de ocară, cu atât L-a arătat mai iubitor de oameni, tot aşa trebuie să spunem şi despre naşterea Lui. Nu este drept să ne minunăm numai că a luat trup şi S-a făcut om, ci că a voit să aibă astfel de neamuri, că nu I-a fost ruşine deloc de păcatele noastre.

Evanghelistul deci, chiar de la primele cuvinte ale istorisirii naşterii, a arătat că Iisus nu S-a ruşinat de nici una din slăbiciunile noastre, învăţându-ne prin asta ca noi să nu ne ruşinăm e păcatele strămoşilor, ci să căutăm un singur lucru, virtutea. Un om care caută virtutea nu va putea fi vătămat cu nimic, chiar dacă strămoşul lui a fost de alt neam, chiar dacă a fost desfrânat, chiar dacă a avut alte păcate. Dacă pe un stricat, întors pe calea cea dreaptă, nu poate să-l facă de râs viaţa lui de mai înaitne, cu atât mai mult nu va putea face de ruşine păcătoşenia părinţilor pe un om virtuos, născut dintr-o dăsfrânată şi dintr-o adulteră.

Genealogia lui Iisus nu ne instruieşte numai pe noi, ci spulberă şi îngâmfarea iudeilor. Iudeii nu se îngrijeau de virtutea sufletului, dar spuneau la tot pasul că sunt strănepoţii lui Avraam, socotind că virtutea strămoşilor le scuză păcatele; de aceea evanghelistul le arată, chiar de la primele cuvinte ale Evangheliei, că nu trebuie să se laude cu strămoşii, ci cu faptele lor.

În afară de această învăţătură, evanghelistul ne mai spune şi altceva; anume ne arată că toţi oamenii sunt păcătoşi, chiar şi strămoşii Domnului. Patriarhul Iuda, cel de la care iudeii îşi trag numele, nu pare că a făcut puţine păcate; Tamara a stat înaintea lui şi l-a acuzat de desfrânare; David a născut pe Solomon cu o femeie desfrânată. Deci dacă de oameni mari n-a fost îndeplinită legea, cu atât mai puţin de oameni mici; iar dacă n-a fost îndeplinită, înseamnă că toţi oamenii au păcătuit şi, deci, a fost de neapărată trebuinţă venirea lui Hristos. De aceea evanghelistul a amintit şi de cei doisprezece patriarhi, ca şi prin asta să spulbere iarăşi îngâmfarea iudeilor, care se lăudau cu nobleţea strămoşilor lor. Mulţi dintre patriarhi au fost născuţi din slujnice; totuşi nu s-a făcut deosebire între fii din pricina deosebirii de mame. Toţi au fost fără deosebire patriarhi şi conducători de seminţii.

Această prerogativă o are şi Biserica; ea este creatoarea nobleţei noastre, modelul şi l-a luat de sus. De aceea de ai fi sclav sau liber, aceasta nici nu te avantajează, nici nu te micşorează; biserica îţi cere un singur lucru: ce gând ai şi cum ţi-i sufletul.


Sfântul Ioan Gură de Aur