Pentru ştergerea datoriei păcatelor noastre şi împăcarea cu Dumnezeu este nevoie de un mijlocitor. Sfântul Ioan Damaschin scrie:
cel care a săvârşit acestea [păcatul] şi L-a mâniat în felul acesta pe Domnul şi Dumnezeul nostru nu se poate împăca prin alt mod cu EI decât prin mijlocirea unui bărbat sfânt, şi prieten şi rob al lui Hristos, şi prin depărtarea de rău .

Dacă vrei, caută un bun mijlocitor, şi doctor, şi sfătuitor, ca să-ți arate feluri de pocăinţă potrivite sufletului bun, ca un bun sfătuitor, ce-ţi va da leacul potrivit rănii tale, ca un doctor şi ca un mijlocitor, cu rugăciunea şi cu înfăţişarea personală, pe care o va face faţă către faţă şi va îmblânzi pe Dumnezeu pentru tine. Acest doctor, mijlocitor şi sfătuitor este duhovnicul. Duhovnicul este preotul care are, pentru această înaltă lucrare, o binecuvântare specială de la episcopul său. Este, în această slujire, urmaş al Sfinţilor Apostoli şi are, precum aceştia, puterea de a ierta sau nu păcatele.

Preotul mărturisitor este înţeles şi ca părinte duhovnicesc, şi legătura cu cel ce se mărturiseşte este o legătură de paternitate
şi de veşnică rudenie duhovnicească. Lucrarea lui nu este doar aceea de a asculta păcatele celui ce se mărturiseşte şi de a citi rugăciunea de iertare. Nici nu se limitează doar la momentul spovedaniei. Duhovnicul, ca părinte, îl renaşte pe credincios la o viaţă nouă, în Hristos, urmăreşte parcursul fiului său duhovnicesc, se străduieşte sfătuindu-l, dându-i canon, rugându-se pentru el, ca să se vindece de patimi şi să ia Hristos chip în sufletul său.

Osteneala şi grija lui sunt exprimate deplin în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: O, copiii mei, pentru care sufar iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!

Această relaţie părintească a duhovnicului cu cel ce se spovedeşte creează atmosfera de deplină încredere care este necesară pentru ca cel din urmă să-şi poată descoperi şi cele mai ascunse fapte şi chiar cele mai intime gânduri şi dorinţe, chiar şi pe cele pe care nu vrea să şi le mărturisească nici sieşi. Orbirea noastră duhovnicească numai duhovnicul este în măsură să o tămăduiască. El este cel căruia îi încredinţăm sufletul nostru, căruia îi descoperim trecutul, îi împărtăşim prezentul, cel care se trudeşte împreună cu noi pentru înaintarea noastră duhovnicească în viitor. Un viitor care depăşeşte limitele morţii, care se întinde în veşnicie. Această încredere este mărită de faptul că duhovnicul este legat până la moarte de sfintele canoane cu păstrarea secretului asupra păcatelor mărturisite lui.

Duhovnicul este îndrumător în lucrarea de mântuire a sufletului nostru. El va da socoteală înaintea lui Dumnezeu în clipa Judecăţii pentru felul în care şi-a îndrumat fiii duhovniceşti, pentru cât s-a trudit cu rugăciuni, sfătuiri şi nevoinţe să-i păzească de căderi, să le lumineze necunoştinţa, să cultive înăuntrul lor dragostea lui Dumnezeu şi râvna pentru lupta cea duhovnicească, să-i
încurajeze în dezamăgirile lor, în amărăciunile luptei împotriva patimilor, ca să-i arate moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu.

Îndrumarea duhovnicească a fiecărui suflet este lucrarea duhovnicului şi nu se face cu îndrumări generale sau „ reţete", ci cu moduri particulare de educare, în funcţie de constituţia sufletească, de nevoile şi puterile celui ce se mărturiseşte. Duhovnicul, cu dragostea în Hristos pe care o are şi cu luminarea Duhului Sfânt, poate discerne unde va folosi iconomia (îngăduinţa), când va aplica un canon, când va arăta blândeţe, când asprime. Astfel, pentru acelaşi păcat, putem avea multe şi diferite feluri de abordare şi de vindecare. Din acest motiv, precum este interzis duhovnicului să facă cunoscute păcatele credinciosului,
la fel - şi vă rog să luăm aminte serios la aceasta!- şi credinciosului îi este interzis să facă cunoscut altora sfaturile primite sau canonul, care am văzut că este determinat de multe condiţii.

Un exemplu simplu, despre păcatul furatului: Este, poate, nevoit cineva să fure, găsindu-se într-o situaţie disperată; altul însă fură în mod obişnuit, ca să se îmbogăţească, iar altul din reaua obişnuinţă sau patimă. Duhovnicul va aborda păcatul (şi pe
păcătos) în mod diferit, în fiecare din aceste situaţii. În Taina Spovedaniei Hristos dăruieşte, în mod real şi nu teoretic, simbolic sau afectiv, iertarea păcatelor, iar sufletul simte în mod real ieşirea din vinovăţie, de sub greutatea, din amăreala fărădelegilor sale. Cu dragostea Sa părintească ridică de la credincioşii Săi care se pocăiesc şi se spovedesc orice tulburare sau îndoială legată de iertarea păcatelor lor. De vreme ce au fost iertate de către Duhul Sfânt prin duhovnic în Taina Spovedaniei, sunt iertate pentru totdeauna. De aceea la sfârşitul rugăciunilor de iertare de la spovedanie duhovnicul citeşte despre iertarea
cea de la Dumnezeu, zicând în mod expres: Dumnezeu... să-ţi ierte prin mine păcătosul toate, şi în veacul de acum şi în cel ce va să vină; şi neosândit să te arate în ziua cea înfricoşată a Judecăţii; iar pentru fărădelegile iertate nemaiavând nici o grijă, mergi în pace!"

În urma celor spuse despre sfânta legătură dintre credincios şi duhovnic, despre această nezdruncinată înfrătire în lupta pentru mântuirea noastră, este evident că alegerea duhovnicului potrivit nouă nu trebuie să se facă la repezeală, ci după îndelungată şi îndelung-răbdătoare căutare şi rugăciune. Şi din clipa în care se va odihni sufletul nostru alături de acesta, trebuie să omorâm
voia noastră proprie şi să primim în orice situaţie cuvântul său, căci este cuvântul lui Dumnezeu pentru noi. Dacă se înţelege de la sine că nu se pune la îndoială cele rânduite de un doctor pentru vindecarea trupului nostru, în mod analog nu ne este de folos să judecăm sau să refuzăm prescripţiile sau eventual interdicţiile duhovnicului, doctorul sufletului nostru, căci altfel rămânem în boala
noastră şi îndepărtăm dumnezeiescul har.

Arhimandrit Atanasie Anastasiou
Staret al Sfintei Mănăstiri a Marii Meteora