Pe deasupra influentelor slave, ortodoxismul romanesc s-a putut dezvolta si prin contacturi directe cu Bizantul. Domnitorii nostri, intelegand aproape prin instinct unde este focarul de cultura al lumii rasaritene, au cautat de la inceput sa intre in legatura cu Bizantul. Incepand de la jumatatea secolului XIV, Patriarhia de la Constaninopol a confirmat in scaunele de resedinta romanesti, diferiti mitropoliti bizantini. Acestia au stabilit legaturi stranse cu muntele Athos, centrul spiritual al ortodoxismului bizantin.
Cand Bizantul a cazut sub turci si cand o buna parte din patura lui conducatoare a trebuit deci sa ia drumul exilului, o seama de carturari si de clerici bizantini au gasit adapost in Principatele Romanesti. Ajunsi aici, acestia au contribuit in mare masura la intarirea spiritualitatii ortodoxe si prin aceasta la inflorirea culturii noastre religioase.

Ortodoxia si-a concentrat aparatul ei dogmatic la acel simbol al credintei, pe care il auzim la fiecare Liturghie si care constituie elementul de baza in oficierea tainei Botezului. In centrul doctrinei ortodoxe, delatminteri ca in centrul doctrinei tuturor confesiunilor crestine, se afla dogma hristologica. Anume ca Iisus Hristos, este Fiul lui Dumnezeu, care s-a intrupat in om, care a venit printre noi ca un om adevarat si ca Dumnezeu adevarat pentru a ne mantui de pierzanie, care a suferit pentru oameni, chinuri si moarte, care a inviat a treia zi, care s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui si care se va intoarce in lume pentru Judecata si pentru domnia Lui vesnica.

Predominanta hristologica este strans legata de conceptia ortodoxa ca omul de afla in centrul Creatiunii, iar Dumnezeu are fata de omul pe care l-a creat o dragoste nemarginita.
Misterul rascumpararii sta in aceea ca unul singur, Iisus Hristos, a infatisat justitiei divine soarta umanitatii, fiind gata sa primeasca pentru mantuirea ei orice suferinta.
Din punct de vedere etic, ortodoxia este mai presus de toate o stare sufleteasca : stare de echilibru si de sanatate interioara. Dintre toate religiile crestine, ortodoxia a fost - se pare - cea mai putin exclusivista, cea in numele careia s-au petrecut cele mai putine razboaie si care s-a deschis cel mai direct popoarelor care s-au indreptat spre ea.

Aceasta este forma si tendinta umanizanta a credintei ortodoxe : in cuprinsul ortodoxiei, cultul insumeaza frumuseti si diversitati unice in toata crestinatatea.
Protestantismul a inlocuit multe din valorile afective ale credintei religioase, prin valori rationale. Asa se face ca toate religiile bazate pe un dogmatism exclusiv rational nu acorda cultului decat o valoare secundara si inexpresiva. Ideea, cu cat e mai formala si mai riguroasa, cu atata are tendinta sa-si ajunga siesi si deci sa indeparteze din jurul ei tot ce ar putea constitui un cadru si o atmosfera de solicitari psihologice.

Catolicismul s-a orientat spre organizare si spirit de dominatie politica.
Protestantismul, s-a construit in perspectiva etica a probitatii sufletesti si a rigorismului intelectual. Popoartele ortodoxe, incepand cu cel bizantin, s-au aplecat inspre o traire lirica, in mare parte pe baze estetice a lumii divine. Liturghia ortodoxa are acel ton de blandete, de patriarhalitate si de caldura solicitanta, care o deosebeste de tonul auster si incomparabil mai hieratic al liturghiilor apusene.
Cultul ortodox, are misiunea de a intretine in cugetele credinciosilor ideea ca Dumnezeu continua sa traiasca in Biserica, iar cerul coboara si face din spatiul Bisericii locul firesc al misterului divin.

Cultul ortodox se adreseaza nu numai sufletului omenesc ci si intregei Creatiuni. Ortodoxia sustine ca omul e de fapt o fiinta cosmica, acest cosmos face parte din alcatuirea sa necesara si ca Dumnezeu este un salvator, nu numai al sufletului ci si al trupului, deci al intregii firi existente.
Cea mai pura imagine a eticei ortodoxe este, desigur, aceea pe care trebuie sa o realizeze viata monastica. Calugarul are misiunea sa refaca, prin renuntarile lui la lume si prin abnegatiile de care da dovada, soarta de calvar a Mantuitorului.
Insa calea mantuirii crestine este o cale stramta iar orice incercari de a o largi n-ar fi decat tot atatea lovituri indreptate impotriva ei.

(Fragment din Ortodoxia Romaneasca de Ion Zamfirescu, Mitropolia Olteniei, 1941)