Începuturile muzicii se află la Dumnezeu. În rai îngerii cântau imne de slavă lui Dumnezeu ,,Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!" (Isaia VI, 3) şi cântă în coruri la crearea lumii văzute (Iov XXXVIII, 4-7). Cum suna această muzică celestă şi cu ce tonuri rămâne desigur o taină pe care nici nu are sens a o iscodi. Sf. Grigorie de Nazians spunea în această privinţă: ,,Exista atunci o stare unitară, ca a unui cor, a naturii raţionale, angelice şi umane, care privea spre Corifeul unic al corului şi care conducea corul spre armonia dată de Acela." De aceea ne vom ocupa de acea muzică îndeobşte cunoscută: muzica oamenilor. Cum şi când a apărut aceasta rămâne în continuare învăluit în mister, căci ce documente ne-ar putea ajuta în acest sens? Trebuieşte a ne adresa şi aici ca şi în alte domenii Revelaţiei dumnezeieşti cuprinse în Sfânta Tradiţie, din care o valoare şi un loc deosebit o are Sfânta Scriptură. Vom pleca de la afirmaţia că muzica a apărut ca fiind de la început melodie, şi anume ,,o vorbire cântată" folosită de primii oameni, Adam şi Eva, şi urmaşii lor. Desigur nu putem aduce dovezi ştiinţifice şi arheologice de necontestat (ne aflăm totuşi pe tărâmul credinţei), ci doar deducţii pe bază scripturistică.

În Vechiul Testament întâlnim prima menţiune legată de muzică în capitolul IV al Cărţii Facerea. După ce Cain a comis fratricidul, a întemeiat o stirpe ce a continuat şi a amplificat păcatele sale. Între urmaşii lui îl găsim pe inventatorul instrumentelor muzicale: ,,Ada a născut pe Iubal. Acesta a fost tatăl celor ce cântă din chitară şi din cimpoi." (IV, 21) Linia lui Cain va da naştere idolatriei, magiei, vrăjitoriei, strămoşii ereziilor şi alunecărilor înspre lumesc. În timpul fiului lui Seth, Enos, ,,au început oamenii a chema numele lui Dumnezeu" (Fac. IV, 27). Acest pasaj ne indică instituirea cultului liturgic în cadrul căruia se cânta vocal, - presupunem că sub forma recitativului liturgic, se psalmodiau cântări spre slava lui Dumnezeu.

Pe lângă funcţiunile sale cultice, muzica îşi dovedeşte şi acţiunea sa terapeutică. În Cartea I Regi îl vedem pe regele Saul chinuit de duhul rău cu dureri de cap cumplite (I Regi XVI, 14-23). Singurul remediu a fost chemarea păstorului David ce cânta măiestrit la harpă şi astfel putea alina durerile regelui posedat. Deşi David era păstor observăm că instrumentul său era harpa şi nu fluierul păstoresc, asemănându-se în felul acesta cu tracul Orfeu. Acest lucru a avut consecinţe mai târziu când David devenind rege şi prooroc a alcătuit nemuritorii psalmi, cântări acompaniate la harpă şi alte instrumente (trâmbiţe, psalterion, alăută, chimvale, tobe) în funcţie de împrejurări. În Cartea II Regi David îi învinge pe filistenii canaaniţi şi readuce chivotul Legii furat de aceştia (II Regi XI, 15). Bucuria victoriei a fost manifestată în cântece şi dans. Concepţiile morale şi estetice înalte au fost desăvârşite în duhul creştin de către Sfinţii Părinţi: ,,nimic nu purifică sufletul, nu-i dă aripi, nu-l smulge din cele pământeşti, nu-l eliberează din legăturile trupeşti, nu-i inspiră înţelepciune divină, nu-l face să dispreţuiască cele de jos, precum muzica şi accentele măsurate ale unui cântec dumnezeiesc." Creaţia muzicală se leagă de credinţă şi este determinată (fie şi la modul inconştient) de aceasta.

Reţinem şi opinia din zona ortodoxiei a părintelui profesor I.D. Petrescu ce spune în cuvântul adresat diaconului profesor G. Panţâru în prefaţa Lecţionarului evanghelic de la Iaşi: ,,Obişnuinţa de a căuta în orice împrejurare frumosul - care atunci când este ajutat şi de un organ deosebit provoacă de obicei un dezastru - să fie dată la o parte." Conciliul tridentin (1545-1563) a dat un canon legat de caracterul muzicii folosită în missă: ,,... Întregul plan al cântării în moduri muzicale să nu fie alcătuit numai pentru plăcerea urechii, ci în aşa fel încât cuvintele să fie clar înţelese de către toţi, şi astfel inimile ascultătorilor să fie atrase spre dorirea armoniilor cereşti, în contemplarea bucuriilor celor binecuvântate... De aceea vor fi alungate din biserică acele cântări care conţin lucruri lascive şi necurate."

Sub influenţa nefastă a masoneriei cu tendinţe anticlericale şi în final ateiste, arta - deci şi muzica - se desprinde începând din secolul al XVIII-lea de religie, de Biserică, şi devine tot mai mult magie. Desigur că magia a existat şi înainte şi în zona de care ne ocupăm. În Europa odată cu creştinarea Imperiului roman timp de 1400 de ani au domnit valorile creştine. Si atunci a existat muzică profană atât la sate cât şi la curţile nobilimii - dar duhul era mai mult creştin decât păgân. Muzica religioasă continuă în baroc, dar compozitorii Bach şi Händel ies din duhul Bisericii şi se îndreaptă spre perspectiva omenească. Acest fenomen repetă desfăşurat pe parcursul secolelor ceea ce a încercat fără izbândă împăratul Iulian Apostatul în secolul al IV-lea: lepădarea de creştinism şi revenirea la păgânismul cultivat al vechii Elade, numită mai nou secularizarea sau laicizarea culturii. Fiind desfăşurat în asemenea durată, acest proces a fost mult mai greu de sesizat şi de combătut, ceea ce i-a dat şansa reuşitei pe care o constatăm astăzi.

Muzica europeană apuseană a luat din secolul al XIII-lea o turnură parsifaliană dată de masonii rozicrucieni de unde se revendică printre alţii şi Rudolf Steiner, părintele antroposofiei şi al pedagogiei Waldorf. Dar cum s-a întâmplat aceasta? În creştinătatea apuseană de acum o mie de ani au pătruns germenii unor erezii ca filioque şi celelalte studiate de teologia dogmatică simbolică. Pe tărâm muzical au apărut în consecinţă abateri, încă în biserică şi în cult. Aceste scăderi sunt abaterea de la canoanele muzicii gregoriene care erau - cu excepţia glasurilor şi a cadenţelor - aceleaşi ca şi în răsărit: monodie strict vocală, fără instrumente. Muzica oratoriului se opunea astfel coralelor luterane şi psalmilor calvineşti ce aveau prin accesibilitatea lor muzicală, dogmatică şi lingvistică mare priză în rândul credincioşilor. Din secolul al XVIII-lea nu se mai poate vorbi de o muzică creştină, ci cel mult de una religioasă, ceea ce din punct de vedere duhovnicesc reflectă o împuţinare a credinţei, o decădere.

Această muzică religioasă, ca şi arta religioasă în general, se caracterizează prin faptul abordării subiective, personale a temelor religioase, tratate în afara canoanelor şi dogmelor. Concertele religioase, motetele, cantatele şi messele, oratoriile, reqviemele de mai târziu se încadrează aici, de asemenea în spaţiul protestant cântările pietiste şi apoi sectare ce caracterizează astăzi chiar şi cultul acestora. (Preot Dan Badulescu)