Urâta si necurata patima mandria ! Toate relele pescuiesc în balta aceasta. Sa nu auda Dumnezeu de omul mândru! Îi ia darul întreg ca sa se poticneasca, doar s-ar smeri, cum spune Scriptura.
Îl paraseste, devine o mare urâciune; îi ia gustul frumosului; îl lasa ratacit si haotic prin toate gunoaiele marginilor lumii. Nu mai are chip, nu mai are asemanare si nici discernamântul constiintei. E adevarat cum spun un Sfintii Parinti: „Unde caderea a apucat, acolo mai înainte mândria a lucrat”. Nici o patima nu te apropie mai mult într-o asemanare cu diavolul ca mândria.
Toate patimile se mai pot, sa zicem, apara cu firea si cu grozavele împrejurari ale vietii, dar mândria nu se poate apara cu nimic. Ea are nesuferita cutezanta sa stea lânga orice virtute, si chiar -la cine poate- se ascunde în smerenie, pe care o are ca un paravan. Lucru foarte des întâlnit si întarind cuvântul, este ce ea ce spune un parinte: „E smerit mândruletul!”
Fiind atât de primejdioasa si atât de prezenta la toate vârstele si rangurile, este bine ca nimeni sa nu desconsidere pe nimeni, oricât ar fi de neînsemnat (caci si în el se ascunde Hristos), si chiar sa-l întrebe, pentru a-i cere o parere, macar si conventional, si acesta ar fi un prim pas, adica un semn pe drumul Evangheliei.
E bine sa întrebi, sa ceri pareri sau sfaturi de la oricine, oricine ai fi tu, ca -cine stie?- harul lui Dumnezeu se salasluieste mai mult în cei simpli si nebagati în seama. Pleaca-te (macar pentru smerenie trupeasca, cum se zice) ca tot este un sunet placut, si vei vedea câta nevoie ai de semenii cu care a rânduit Dumnezeu sa traiesti si sa te vezi, si te vei convinge, în drumul vietii, ca întelepciunea sta sigur mai mult unde este smerenie pentru ca acolo este Dumnezeu.
Iata, Lucifer a cazut iremediabil, cadere mareata numai prin doua cuvinte: „Eu sunt...”, si cazând, a ajuns împotrivitor pe veci, urâciunea pustiirii. Sa nu se amageasca cineva ca fara o adevarata purificare în singura apa smereniei, va putea intra în împaratia, de unde au cazut îngerii. Iata la repezeala gândurile si îndemnurile mele ca sa poata cineva delibera ca Dumnezeu ne-a facut frumosi singur numai pentru El.
Darul tacerii
Cu adevarat mare este nestapânirea limbii - cum spun sfintii: „Mare este caderea de la limba”. Vorba multa este mai mult desertaciune decât folos, iar vorbirea de rau este o mare primejdie pe lumea aceasta si adica, si pe lumea cealalta. Se zice ca cei mai multi din osânditii iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rau.
Trebuie sa-l iubesti, frate, pe fratele tau. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mântuitorului? El a dat aceasta porunca ca o încununare a tuturor învataturilor sale, ca singura cale spre mântuire -IUBIREA- si a urmat neuitata si sfâsietoarea Golgota.
Trebuie facuta educatie de amanunt a raspunderii ce avem pentru viata noastra, singurul timp ce îl avem sa ne punem paza limbii si sa ne curatim inima de rautate. Sfântul Grigorie Teologul spune: „De orice cuvânt în plus vom da raspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt rusinos” si, cu atât mai grozav de orice cuvânt ucigator. Sfântul Isidor Pelusiotul spune: „Vorbirea cu folos este o binecuvântare, iar daca este întarita cu lucrare, este încununata”. „Ca viata fara cuvânt mai mult foloseste, iar cuvântul si strigând supara. Iar daca si cuvântul si viata se vor întâlni, face o icoana a toata filosofia”.
Închide pe Domnul în inima si ai luare aminte acolo (în inima), si sa stai acolo înaintea Domnului fara sa iesi: atunci îti vei da seama de orice fir de praf. Asa începe învatatura tainica; ea înseamna o oglinda pentru minte si o faclie pentru constiinta. Ea usuca desfrâul, înabusa furia, alunga mânia si ridica mâhnirea, înlatura cutezanta, nimiceste deznadejdea, lumineaza mintea, alunga lenea, te smereste cu adevarat, si ai cugetare fara lingusire; raneste pe demoni, curata trupul si nu este partasa, ci straina de orice lucru spurcat.
Cugeta mereu: „La cine ma voi duce? Sunt vierme...” Aceasta si altele care tin de gândul mortii si al vesnicelor asezari, apartin de învatatura tainica.
Smerenia si lacrimile la rugaciune
Smerenia nu are cum sa vina singura, fara ca tu, în mersul duhovnicesc al vietii sa cugeti ca nu poti nimic fara darul lui Dumnezeu. Mântuitorul zice: Fara de Mine nu puteti face nimic! Canonul 124 Cartagina zice: „Si daca totusi cineva zice ca poate ceva (fara Hristos), anatema sa fie”.
Frate, nu stii ca, daca esti cu pareri de sine, mândru, esti parasit de ajutorul lui Dumnezeu?! Ca zice: Dumnezeu, celor mândri le sta împotriva, iar celor smeriti le da har. Gândeste-te, deci, fara harul lui Dumnezeu esti praf si cenusa. Si daca socoti ca ai fost rabdat pâna acum si asa va fi mereu, ia aminte, cu mare teama, ca Dumnezeu îndelung rabda, dar si înainte apuca!
Fiule, gândeste-te ca în singurul timp al acestei vieti, cu râvna ta, cu dorirea ta de a fi cu îngerii în cer, cauta sa te smeresti, ca numai asa dai valoare acestor frumuseti ce ti le-ai capatat, ca sa nu fie aceste bogatii sufletesti -vai!- pieirea ta în foc. Ia aminte, frate, ca daca vei cugeta ca Dumnezeu te poate cerceta chiar acum, ca vei muri, el, cugetul, te va învata ce sa faci, stiind ca „în ce te va gasi (moartea), în aceea te va judeca.
Fara de smerenie nu este nici o nadejde de mântuire, si „daca n-ai, frate, umilinta în inima ta, atunci sa pricepi ca ai oarecare înaltare în inima ta”. Daca s-ar putea întelege ca Domnul Iisus ne cere atât de putin pentru ca sa mostenim împreuna cu El!... Umilinta, umilinta, si iar umilinta!
Nu trebuie sa încetam a ne ruga macar cu mintea. Aceste momente de vid, ori de urcus sau coborâs se constata si-n lumea sfintilor, pentru smerenia lor. Dumnezeu cumpaneste darurile cu fiecare, pentru un echilibru duhovnicesc. Unii pierd din calitatea rugaciunii, altora -care s-au rugat cu smerita inima- le-a venit un fel de mângâiere si apoi, cu parerea de bine se roaga numai sa le vina mângâieri, dar este o simpla amagire, un fel de a ne târgui, si astfel de mângâieri pot veni si de la diavoli, ca simti falsa satisfactie a amagirii. Diavolii sunt bucurosi sa te tina în starea aceasta de falsa linistire, ca tu sa ramâi insensibil fata de adevarata mângâiere a unei rugaciuni rupte, fara interes si fara oprire. Roaga-te smerit, sa aduci pe Dumnezeu în inima ta, decât sa te înalti cu mintea si sa te ratacesti cumva pe sus, ca mai bine este sa nu fii nimic, decât sa fii eroul altcuiva, si nu al lui Hristos.
De rugaciune avem nevoie fara de nici o încetare, pentru ca este cuviincios sa fim mereu cu Dumnezeu, si apoi suntem pânditi, de asemenea, de cel rau, fara de nici o încetare. Mila lui Dumnezeu este cu noi; sa nu se teama nici o inima plecata, caci suntem rascumparati cu Sângele Mântuitorului, si pretuim, deci, cât pretuieste El.
Sunt multi, care, daca se roaga cineva din ai lor, sau multi alti traitori crestini, se amagesc sa creada (macar ca vor trai într-o continua nepasare), ca vor avea si fericita binecuvântare a acelora. E bine sa se stie din vreme ca „prin florile lor, buruienile câmpului se roaga în zadar sa fie iertate de coasa” (Iorga). „Nu este rusinos pentru un om de a cadea strivit de dureri, ci este rusinos de a muri nepasator si istovit de placeri” (Pascal).
Arh. Arsenie Papacioc
