Iconostasul reprezinta unul din cele mai importante elemente caractersitice ale bisericilor ortodoxe. Este un perete compus din icoane, care separa altarul, unde se savarseste Taina Euharistiei, de partea centrala(naosul), unde se afla comunitatea. El este format din mai multe siruri de icoane plasate pe bare transversale de lemn, fie apropiate unele de altele, asa cum sunt cele din sec.XV, fie separate prin jumatati de coloane, rezultatul fiind un numar mare de icoane introduse in rame separate si adesea sculptate, aurite sau pictate.

Este bine de stiut ca iconostasul originar, in forma de cancellum, plasat intre sanctuar si naos, e existat in bisericile crestine din vremuri stravechi. Gasim informatii despre vechiul iconostas in scrierile parintilor Bisericii, de exemplu la Sfantul Grigorie Teologul, la Sfantul Ioan Hristostom, si la vechii istorici precum Eusebiu. Forma lor a variat si erau adesea facute din materiale deosebit de pretioase si decorate cu sculptura sau imagini pictate. Pe partea interioara, adica pe partea sanctuarului, exista o perdea care se tragea, pentru a-l deschide sau a-l inchide, in functie de momentele slujbei religioase.

Inca din Bizant au inceput sa se aseze acolo icoane ale Sinaxarului-in functie de calendarul bisericesc sau de menolog- si icoane praznicare. La inceput, sub arhitrava si apoi pe ea, se afla o icoana a Mantuitorului iar mai tarziu un triptic cu Masntuitorul, Maica Domnului si Sfantul Ioan Botezatorul. Acest triptic al cancellum-ului, adus in Rusia din Bizant, se considera a fi forma initiala, din care s-a dezvoltat treptat iconostasul ortodox pe pamantul rusesc. Pana in sec. XIII si XIV, Rusia avea deja iconostase cu multe registre, mult mai tarziu, in sec. XVIII sau XVIII, aceasta forma s-a raspandit din Rusia in alte tari ortodoxe.

Inca din primele secole crestine, locasul de cult (dupa cum ne spun sfintii parinti)era definit ca un loc sfintit prin prezenta lui Dumnezeu, si care, in timpul slujbelor este plin de ingeri si care ii cuprinde pe toti oamenii rascumparati si sfintiti. Aceasta conceptie generala despre biserica (mai degraba o problema de experienta launtrica decat de reprezentare exterioara), a inceput sa se desfasoare tot mai detailat, incepand cu secolul IV. In special atunci slujbele religioase crestine au inceput sa capete o forma clara si, o data cu aceasta, ca raspuns la cerintele rituale, au inceput sa se dezvolte un plan definit si o decorare specifica a diferitelor parti ale bisericii.

Eusebiu scria deja in detaliu acest simbolism in elogiul sau adus episcopului Paulinus, cu ocazia construirii bisericii din Tor. La baza simbolismului sta invatatura Bisericii despre Jertfa de rascumparare a lui Hristos si despre scopul ei ultim, care constituie insasi esenta crestinismului-transfigurarea viitoare a omului si prin el, a intregii lumi.In intregul ei, biserica este imaginea lumii viitoare reinnoite, unde Dumnezeu "plineste toate intru toti". Sfantul Ioan Damaschin spune:"Legea si toate cate se supun Legii au fost o umbra a chipului lucrurilor viitoare, adica o umbra a slujirii pe care o avem, iar slujirea pe care o avem este chipul bunatatilor viitoare; dar chiar bunurilor viitoare, (adica realitatea insasi)-sunt Ierusalimul ceresc, nu facute din materie cu maini omenesti, dupa cum spune Apostolul:"Caci nu avem aici cetate statatoare, ci pe ceea ce va fi sa fie cautam.", care este Ierusalimul ceresc, "al carei Mester si Lucrator este Dumnezeu".

Pe baza acestei interpretari, fiecare compartiment al bisericii crestine isi extrage semnificatia din rolul si functionalitatea generala in desfasurarea serviciului divin. Dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, biserica este chipul lumii inteligibile si al celei sensibile-al omului duhovnicesc si al omului psihic. Altarul este simbolul celei dintai, iar naosul-simbolul celei de a doua. Biserica este cerul pe pamant unde Dumnezeu, Care este mai presus de ceruri, locuieste si se salasluieste, si este mai slavit decat cortul marturiei. Este preinchipuita de patriarhi, s-a intemeiat pe apostoli, s-a vestit de prooroci, s-a impodobit de ierarhi, s-a sfintit de mucenici, iar Altarul ei inalt sta puternic asezat pe sfintele lor moaste.

Sfantul Simeon al Tesalonicului:"Naosul corespunde pamantului, biserica Cerului, iar sfantul Altar, celor ce sunt mai presus de Ceruri." Toate icoanele din biserica sunt dispuse in functie de acest simbolism, iar iconostasul este asemanat hotarului dintre aceste doua lumi: cea divina si cea umana, cea vesnica si cea trecatoare. Coloanele de pe iconostas reprezinta firmamentul care separa lumea spirituala de cea sensibila. De aceea grinda semnifica unirea prin iubire a cerului cu pamantul. Prin urmare, deasupra, in centrul sfintelor icoane, sunt chipuri ale Mantuitorului si ale Maicii Domnului, care arata ca ei locuiesc si in cer si printre oameni.

Cu toate ca, pe de o parte, iconostasul este ca un paravan care separa lumea divina de cea umana, iconostasul uneste in acelasi timp cele doua lumi intr-un intreg, intr-o reprezentare care reflecta o stare a universului unde se depaseste orice separatie, unde se realizaeaza impacarea fapturii cu Dumnezeu si o impacare a fapturii cu sine insasi. Asezat la hotarul dintre divin si omenesc, el reveleaza prin imagini, cat se poate de deplin, caile catre aceasta conciliere.

Leonid Uspensky