Imparatia lui Dumnezeu este o realitate despre care noi, dupa doua milenii de gandire teologica sistematica, stim mult mai putin decat talharul de pe cruce. Cand vorbim despre telul final al vietii noastre, preferam sa-i spunem mantuire. Mantuirea insa, potrivit cu sensul cuvantului original grecesc (soteria), nu este altceva decat salvarea dintr-o primejdie, eliberarea dintr-o inchisoare, siguranta de a nu te mai sti pandit de ceva rau. Iisus Hristos este Mantuitorul nostru, Cel ce ne-a eliberat din robia pacatului si a mortii. Icoana Sa ca Salvator este aceea a pogorarii la iad, adancul din care ii trage afara pe Adam, pe Eva si pe toti cei care asteptau acolo, eliberarea. Dupa acest moment, stim ce s-a petrecut cu Mantuitorul, dar nu stim nimic despre ceea ce s-a intamplat cu cei mantuiti.
Desigur, eliberarea din captivitate este un moment crucial in viata omului. Nu poate fi insa indiferent modul sau de viata de dupa aceea, daca va continua sa fie un raufacator, in cazul unui criminal, sau un handicapat psihic, in cazul unui prizonier de razboi. Stim ca Iisus i-a spus talharului pocait :"Astazi vei fi cu Mine in Rai", dar despre ce Rai, ce anume este el in sine, nu cunoastem decat ceea ce stia Pavel, anume ca acolo sunt realitatile pe care ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit.
Imparatia lui Dumnezeu este pomenita de Profetul David in psalmul 44,6: "toiag de dreptate e toiagul imparatiei Tale", mentiune pe care Sfantul Apostol Pavel, in Epistola sa catre evrei, o va raporta la Iisus Hristos (ca Fiul lui Dumnezeu, de o fiinta cu Tatal si prin urmare, El Insusi Dumnezeu). Ea este pomenita de asemenea si in Intelepciunea lui Solomon 10,10: intelepciunea ii va arata dreptului Imparatia lui Dumnezeu. Imparatia va intra astfel in constiinta poporului evreu, care isi va construi din ea un ideal si o speranta. Asa se face ca, atunci cand Ioan Botezatorul, ultimul si cel mai mare profet al Vechiului Testament, le spunea multimilor venite sa-l asculte la apa Iordanului: "Pocaiti-ca, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor !", oamenii aveau in memorie spusele profetilor, intelegeau ca ceea ce anunta Ioan era totuna cu ceea ce stiau din carti si ca aceasta vestire era menita sa le plineasca speranta.
Imparatia Cerurilor, folosita in Noul Testament, este varianta denumirii Imparatia lui Dumnezeu, cu nuanta ca in spatiul spiritual infinit al acestei imparatii, Dumnezeu stapaneste impreuna cu supusii Sai, ca rezultat al indumnezeirii acestora prin Iisus Hristos. Ea este vestita de Insusi Iisus, chiar la inceputul propovaduirii Sale, prin cuvintele :"Plinitu-sa vremea si Imparatia lui Dumnezeu s-a apropiat." ceea ce de fapt, este reluarea prevestirii lui Ioan Botezatorul, cu trimitere transparenta la Insasi persoana Domnului, prin care s-a savarsit plinirea vremii.
Imparatia Cerurilor mai este numita in Noul Testament si cu termenul simplu de Imparatia. De asemenea, ea se mai numeste si Viata vesnica, Viata de veci, Viata. In toata invatatura Sa, Domnul insista asupra acestei Imparatii, cu intentia evidenta de a sadi in constiinta ascultatorilor credinta ca ea va fi spatiul mantuirii omului, stadiul final al desavarsirii duhovnicesti si telul suprem al oricarei sperante. Faptul este atat de important, incat se afla chiar in rugaciunea Tatal Nostru: "Vina Imparatia Ta". Ea este proiectata in vesnicia de dupa sfarsitul veacurilor, cand cei drepti vor straluci ca soarele in Imparatia Tatalui lor. Dumnezeu e in acelasi timp, Tatal dreptilor care s-au mantuit prin Iisus Hristos, precum si al lui Hristos Insusi, Care le va spune ucenicilor Sai dupa impartasirea la Cina cea de Taina :"De acum nu voi mai bea din acest rod al vitei pana in ziua aceea cand il voi bea cu voi, nou, in Imparatia Tatalui Meu." Tot la El Insusi se refera si cand procuratorul Pilat Il intreaba daca El este Imparat :"Imparatia Mea nu este din lumea aceasta." Transcendentul Imparatiei reiese si din scurta convorbire de pe Cruce a lui Iisus cu talharul din dreapta Sa. Acesta exclama: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta!." Iata si cuvintele Dreptului Judecator adresate celor buni la Marea Judecata: "Veniti binecuvantatii Parintelui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii..."
Toate acestea ne infatiseaza o imparatie transcendenta, de dincolo de lumea aceasta si de dincolo de istorie, pe care noi, asa cum marturisim in Simbolul Credintei, o asteptam ca pe viata veacului ce va sa fie. Spre aceasta intelegere ne indruma si o seama de parabole pe care Domnul Iisus i le-a dedicat, cu intentia de a corecta nerabdarea unora dintre contemporanii Sai. E vorba de parabola talantilor: stapanul le cere slugilor socoteala numai dupa ce se intoarce dintr-o lunga calatorie. Acelasi lucru se intampla in parabola lucratorilor viei. Nu mai putin graitoare este parabola celor zece fecioare, asociata cu avertismentul Domnului ca El, Fiul Omului, la sfarsitul veacurilor va veni pe neasteptate, ca un fulger, si-l va surprinde pe fiecare in starea sa de atunci.
In acelasi timp, Noul Testament ne pune in fata si ipostaza unei Imparatii imanente, al carei spatiu se afla aici, pe pamant, si la viata careia participam noi, cei vii. In acest sens foarte semnificativa este parabola neghinei, care induce ideea ca oamenii buni, adica cei randuiti sa mosteneasca Imparatia Cerurilor, vor convietui in istorie laolalta cu cei pacatosi, ceea ce inseamna ca Imparatia incepe sa fiinteze inca din lumea aceasta.
Ca imagine integrala, Imparatia Cerurilor este o realitate antinomica: in acelasi timp ea este si va sa fie.Dumnezeu este in acelasi timp transcendent si imanent, accesibil si inaccesibil, comunicabil si incomunicabil; Iisus Hristos a fost in acelasi timp, Dumnezeu si om; Sfanta Maria a fost in acelasi timp, mama si fecioara; Biserica este totodata in ceruri(triumfataoare) si pe pamant (luptatoare).
Acum e lesne de inteles ca Imparatia lui Dumnezeu, una si aceeasi, pe pamant e in curs de constituire, iar in Ceruri va fi constituita. Tocmai de aceea ni se vorbeste si de o cale care duce la ea, aceasta fiind in prima si in ultima instanta, Iisus Hristos. Atat grauntele de mustar, cat si aluatul din framantatura poarta in ele ideea de devenire. Asadar Imparatia lui Dumnezeu se afla in devenire prin cei ce se indreapta spre ea si in plinire prin cei care au ajuns in ea. Raspunsul Domnului pe care l-a dat celor ce-L intrebasera cand anume va veni ceea ce era de asteptat :"Iata, Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru." Cu alte cuvinte: a si venit. Ea a venit odata cu Iisus Hristos si s-a constituit odata cu pogorarea Duhului Sfant, cand a luat fiinta Biserica lui Hristos ca expresie vazuta a Imparatiei lui Dumnezeu. Ea poate fi dobandita prin asaltul credintei si al faptelor bune. Aici, pe pamant, Imparatia se cucereste; dincolo si atunci, se mosteneste. Acum si aici, ea este Biserica; dincolo si atunci, ea va fi pur si simplu, Imparatia.
Cu toate acestea, intre Imparatia de aici si cea din vesnicie, mai exista una, intermediara, pe care o numim Rai sau Paradis. Din invatatuta Bisericii cunoastem adevarul despre doua judecati: cea particulara, indata dupa moartea fiecarui om, careia ii sunt supuse sufletele despartite de trup, si cea universala (Judecata de Apoi), de la sfarsitul veacurilor, careia ii vor fi supuse atat sufletele, cat si trupurile, reunite prin invierea obsteasca. Intre aceste doua judecati se petrece viata sufletelor celor repauzati, a fiecaruia dupa credinta si faptele lui; sufletele celor buni sunt duse de ingeri in Rai (numit metaforic si sanul lui Avraam), iar ale celor rai merg in iad (numit metaforic si focul Gheenei). Desi sufletul a intrat in vesnicie, Raiul in sine nu e vesnic, avandu-si inceputul in momentul istoric al Invierii Domnului si sfarsitul in momentul istoric al Invierii obstesti.
Bartolomeu Anania
