"Este ziua in care pamantul isi aduce aminte ca a purtat in pantecele sau mustind de moarte trupul Fiului Omului".

Venirea Mironositelor la mormantul lui Iisus este pomenita de toate cele patru Evanghelii, care par sa se intemeieze pe traditii foarte vechi. In special Evanghelia lui Marcu, care a fost redactata in jurul anului 60, atesta descoperirea de catre femeile mironosite a mormantului gol. Marturia lor este pomenita si de cei doi ucenici calatori la Emaus (Luca 24, 24). Mai mult: mormantul gol pare sa fie atestat si de marturisirea de credinta pe care Pavel a primit-o de la ucenicii din Damasc, la putin timp dupa Inviere. A afirma nu numai ca "Hristos a fost rastignit", "pus in mormant", dar si ca "a inviat a treia zi" inseamna ca, de la bun inceput, Invierea a fost inteleasa ca singura explicatie posibila a unui fapt cert: aflarea mormantului gol.

"Iar unii dintre noi s-au dus la mormant si au gasit asa precum spusesera femeile", adauga cei doi ucenici calatori la Emaus. S-au dus Petru si "celalalt ucenic", adica Ioan, si ei au vazut giulgiurile, nedesfacute, ramase pe jos (Luca 24, 12; Ioan 20, 5) si marama, care fusese pe capul lui Hristos, infasurata la o parte, intr-un alt loc (Ioan 20, 7). Ceea ce este esential se poate desprinde cu usurinta si pare a fi un dat originar: dis-de-dimineata, fiind inca intuneric, femeile au venit la mormant, intre ele fiind si Maria Magdalena (pomenita si de Ioan si de sinoptici); piatra cu care fusese astupat mormantul era rasturnata; mormantul era gol. Se mentioneaza si aratarea unui inger sau a mai multora. Femeile s-au infricosat si s-au tulburat.

Istoricul trebuie sa recunoasca din marturisirea de credinta transmisa de Pavel (care urca spre anii 33-35) si din marturiile foarte vechi folosite de Marcu si Luca (mai ales in episodul ucenicilor calatori la Emaus) existenta acestui fapt, a mormantului gol.
Ceea ce ne arata evangheliile este tulburator de simplu: piatra rasturnata, mormantul gol, femeile tulburate, ucenicii care refuza sa le creada si pe Petru, cu totul nedumerit, intorcandu-se la casa lui fara a fi inteles cele intamplate (Luca 24, 12). Doar episodul cu strajile de la Matei pare sa obiectiveze taina intr-un miraculos pe intelesul lumii, miraculos care mai curand constrange la o incredintare decat trezeste adevarata credinta. Si totusi strajile nu vad invierea; dimpotriva, venirea ingerului, cutremurul provocat de deschiderea mormantului ii arunca intr-un fel de catalepsie, intr-o orbire totala: "Si s-au facut ca morti" (28, 4).

Mormantul gol este un semn facut in vid. Semn al unei absente tainice, care este mai curand metamorfoza unei prezente care de acum nu mai este cuprinsa in lume, ci devine cuprinzatoare a lumii, dincolo de spatiu si timp, sau, mai bine zis, dincolo de modalitatea decazuta, in care prezenta e separare. Totul sugereaza o Fiinta plina de o viata diferita de viata noastra amestecata cu moarte.
Giulgiurile nedesfacute, puse de-o parte pe pamant, sunt ca o crisalida din care fluturele a iesit;
Giulgiurile intacte de la mormantul lui Hristos contrasteaza cu prezentarea lui Lazar, care iese din mormant "fiind legat la picioare si la maini cu fasii de panza si cu fata infasurata cu marama" (Ioan 11,44), in timp ce chipul lui Iisus a fost cu grija eliberat de marama, iar aceasta, infasurata, a fost pusa de-o parte, in alt loc, aratandu-ne ca invierea, iesirea din crisalida "acestei lumi", s-a facut incepand cu chipul Sau, "icoana" a transparentei persoanei. Sa amintim aici ceea ce a notat autorul Omiliilor macariene: nu este vorba de chip al lui Hristos, ci de chip in Hristos, Omul pe care-l "ilumineaza" "chipul lui Hristos" si pe care-l "umple Sfantul Duh" "devine numai lumina, numai obraz, numai privire". Cu alte cuvinte, nu mai e in el nimic intunecat, ci numai lumina si duh, plin de ochi peste tot; el nu mai are locuri ascunse, ci e, de jur imprejur, numai fata".
Lazar readus la viata face inca parte din lumea noastra, el este destinat, intr-un sfarsit, mortii. Hristos insa n-a fost predat conditiei umane decazute, ingropata in timpul care distruge si in spatiul care separa,. Dimpotriva, el biruieste tocmai aceasta conditie umana pacatoasa. Hristos nu este vizibil, dar "totul este plin de lumina, cerul, pamantul, iadul chiar", iar aceasta lumina tasneste din mormant.

Piatra rasturnata de inger semnifica distrugerea zidului despartitor dintre transparenta "cereasca" a creatiei si existenta noastra, pentru care iadul si moartea au devenit de neinlaturat. Astfel, angoasa noastra depaseste sfarsitul nostru biologic, care o naste fara a-i putea pune capat. Iadul simbolizat de mormant este biruit, zavoarele lui sunt sfaramate, ingerii patrund acolo si cerul insusi il umple. Iar zorii care se ridica sunt zorii zilei neinserate, ai zilei vesnice, al celei de-a opta zi.

Mormantul gol, nu parasit, ci umplut de ceresc, este semnul extensiunii cosmice a "trupului duhovnicesc". Cand se vorbeste, la Luca, de aparitia a doi ingeri, ne gandim la cei doi ingeri care stau fata in fata, de o parte si de alta a "sekinei" (shekinah), a prezentei lui Dumnezeu, asemenea heruvimilor in care scapara "firea leilor", de fiecare parte a chivotului; ne gandim, de asemenea, la cei doi barbati "imbracati in vesminte albe", care au stat de o parte si de alta a lui Hristos devenit "prezenta pnevmatica", la inaltare.
Mormantul deschis, nu gol, ci plin de stralucirea "fulgerului" si a "zapezii" (Matei 28, 3), ca vesmintele lui Hristos la Schimbarea la fata, pe munte, este chiar lumea deschisa la Inaltare pentru flacarile si suflul Rusaliilor.
Pamantul celor morti devine pamam al celor vii - he chora ton zonton - cum spune o inscriptie incrustata in mozaicul Invierii din biserica Chora din Constantinopol.

Aceasta este adevarata icoana pascala in Orientul crestin: nu reprezentarea a ceea ce nu poate fi reprezentat, adica Invierea in sine care sparge conditionarile actuale de spatiu si timp ale cunoasterii noastre, ci mormantul gol, crisalida giulgiurilor, ingerul aducand marea veste a invierii, femeilor, tuturor sufletelor, aratand in chiar absenta lui Iisus prezenta Lui inviata, moartea zdrobita, intunericul luminat, coincizand cu "intunericul straluminos" al lui Dumnezeu cel Viu.
La Marcu ingerul anunta intai Invierea si numai apoi adauga ceea ce este doar semnul invierii - aratarea mormantului gol: "Iisus Nazarineanul cel rastignit pe care-L cautati a inviat, nu este aici. Iata locul unde L-au pus"
In evanghelia dupa Matei, ingerul aminteste chiar de spusele lui Iisus pe cand ii pregatea pentru invierea Sa: "Pe Iisus cel rastignit Il cautati, nu este aici; caci a inviat, precum a zis" (28, 5-6). La Luca observam puternica antiteza dintre Cel viu si morti, morti fiind si cei pe care-i consideram indeobste vii: "De ce cautati pe Cel viu intre cei morti?" (24, 5), intrebare reluata neostenit in cantarile Invierii din Liturghia bizantina.

In sfarsit, Ioan, fara a ne mai arata prezenta pregatitoare a ingerilor, face din mormantul gol pragul din care ne apare Iisus inviat. Si atunci este suficienta simpla chemare pe nume a celei care-L cauta plangand: "Maria!". "Intorcandu-se, ea I-a zis in evreieste: Rabuni! adica Invatatorule!" (20, 16). Numele doar, in care se concentreaza persoana. Numele tau. "Ea se intoarse". Metanoia, reintoarcere, intelegere patrunzatoare. Ea crezu si atunci ea si vazu.

Jean Paul de Dadelsen