Decalogul si Fericirile

În predica de pe Munte care constituie Magna Charta a moralei evanghelice, Iisus duce la împlinire poruncile lui Dumnezeu interiorizând şi radicalizând exigenţele Decalogului.
Scrie Sfântul Augustin: "Începutul libertăţii constă în a fi lipsit de fărădelegi... cum ar fi omuciderea, adulterul, necurăţia, furtul, înşelăciunea, sacrilegiul, şi aşa mai departe. Când cineva începe să nu mai aibă aceste fărădelegi (şi nici un creştin nu ar trebuie să le aibă), începe să-şi ridice capul spre libertate, dar acesta nu e decât începutul libertăţii, nu libertatea perfectă".
Într-o zi un tânăr îl întreabă pe Iisus: "Învăţătorule, ce lucru bun trebuie să fac ca să am viaţa veşnică?" Iisus îi răspunde: "Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile... Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu dai mărturie falsă, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta..." Dar tânărul, în căutare de perfecţiune morală, îşi dă seama că numai atât nu este suficient. Şi atunci Isus îl învaţă ce trebuie să facă pentru a fi desăvârşit. Fără a aboli Legea lui Moise, căci n-a venit să desfiinţeze, ci să desăvârşească fără a adăuga precepte exterioare noi, Isus transformă şi reformează rădăcina din care pornesc faptele Legii lui Moise: această rădăcină este inima omului. Aţi auzit că s-a spus celor de demult, în Decalog: Să nu ucizi. Eu însă vă spun: Nu numai să nu ucizi, dar nici măcar să nu spui un cuvânt insultător la adresa altuia. Aţi auzit că s-a spus celor de demult, în Decalog: Să nu săvârşeşti adulter. Eu însă vă spun: Cine numai doreşte o femeie în inima lui a săvârşit deja adulterul. Aţi auzit că s-a spus: Să nu juri pe templu. Eu însă vă spun: Să nu juri pe nimic, ci să fie vorba voastră da, da; nu, nu. Aţi auzit că s-a spus: Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Eu însă vă spun: Iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc şi vă calomniază (Mt cap.5).
Legea noua confruntată cu Legea veche sau Legea lui Moise sintetizată în Decalog:
"Legea cea nouă este numită legea iubirii, pentru că îl face pe om să acţioneze prin iubirea pe care o revarsă Duhul Sfânt, mai degrabă decât prin frică, legea harului, pentru că prin credinţă şi Taine ea conferă puterea harului pentru a acţiona; legea libertăţii, pentru că ne eliberează de observanţele rituale şi juridice ale Legii vechi, ne înclină să acţionăm în mod spontan sub impulsul iubirii şi, în sfârşit, ne trece de la condiţia servitorului «care nu ştie ce face stăpânul» la cea de prieten al lui Cristos, «căci toate câte le-am auzit de la Tatăl meu, vi le-am făcut cunoscute» (In 15,15), sau la cea de fiu moştenitor".

Legea iubirii. Decalogul împins de Iisus în predica de pe munte la ultimele sale exigenţe nu-l mai observăm cu frica sclavului, ci cu iubirea copilului.
Însuşi locul pe care l-a ales Dumnezeu ca să proclame Legea veche e un munte care inspiră frică. Dimpotrivă locul ales de Iisus ca să proclame Legea nouă, e tot un munte, dar nu e muntele spaimelor, ci muntele fericirilor, care inspiră linişte şi bucurie. "Voi v-aţi apropiat şi aţi stat la poalele muntelui. Muntele era aprins şi flăcările se ridicau până în inima cerului. Era întuneric, nori şi negură deasă" (Dt 4,14).
Muntele Sinai se înalţă solitar, impunător, semeţ dominând toţi munţii dimprejur. E un masiv uriaş de granit fără nici un fir de iarbă pe el, în mijlocul unui pustiu fără pic de vegetaţie, excepţie făcând petecul de grădină de la poalele lui, unde călugării de la mănăstirea Sfânta Ecaterina au adus de departe pământ pe spatele măgarilor.
Cu totul altfel e Muntele fericirilor. De fapt nici nu e un munte; e o colină domoală ce se ridică solitară în mijlocul câmpiei de unde ochii pot privi lacul Tiberiadei. La poalele ei e o câmpie plină de flori şi verdeaţă, străbătută de şapte izvoare; de aceea ţinutul se numeşte Tabga, adică şapte izvoare. Muntele fericirilor e un colţ de paradis plin cu flori şi copaci veşnic verzi. Niciodată în jurul acestui munte nu s-a stabilit vreo aşezare omeneasca. Făcând drumul de la Muntele Sinai la Muntele Fericirilor îţi dai cel mai bine seama de diferenţa dintre Legea veche şi Legea nouă.
Dacă în observarea poruncilor lui Dumnezeu nu am trecut de la frică la iubire, suntem încă în Vechiul Testament. Sfântul Toma de Aquino face o remarcă interesantă:
"Au existat sub regimul Vechiului Legământ, oameni care aveau iubirea şi harul Duhului Sfânt şi aspirau înainte de toate la făgăduinţele spirituale şi veşnice, lucru prin care aparţineau la Legea cea nouă. Dimpotrivă, există sub Noul Legământ oameni trupeşti încă îndepărtaţi de desăvârşirea Legii celei noi: pentru a-i îndemna la faptele de virtute au fost necesare teama de pedeapsă şi anumite făgăduinţe vremelnice, chiar sub Noul Legământ".

Legea harului. Legea lui Moise este, după cum se exprimă apostolul Pavel, "ca un pedagog. Ea arată ce trebuie făcut, dar nu dă prin sine puterea, harul Duhului, pentru a fi împlinită. Din cauza păcatului, pe care nu-l poate înlătura, ea rămâne o lege a robiei. După Sfântul Pavel, ea are mai ales drept funcţie să denunţe şi să vădească păcatul, care se naşte dintr-o «lege a poftei», în inima omului. Totuşi, Legea rămâne o primă etapă în drum spre împărăţie". "Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul prin Iisus Hristos", scrie Sf. Ioan (1,17).
Moise, dând legea sa poporului evreu, îi dădea tot ce-i stătea în putinţă, nici nu putea să-i dea mai mult. Îl arăta cu degetul pe duşman, dar nu îl înarma cu forţă ca să-l învingă; îi descoperea boala, dar nu îl vindeca; îi punea sub ochi păcatele, dar nu i le ştergea. Legea lui era un leac, dar un leac care avea nevoie la rândul lui să fie lecuit; cel care a lecuit-o a fost Iisus Hristos. (leacul nu era încă lecuit; a fost lecuit prin venirea Domnului).

Legea libertăţii, nu numai pentru că ne eliberează de observanţele rituale şi juridice ale Legii vechi şi de nenumăratele şi sufocantele datini şi tradiţii omeneşti care se adăugau pe deasupra, dar pentru că ne smulge din condiţia sclavului care execută poruncile stăpânului de frică, gemând, tremurând, blestemând şi ne aduce la starea de oameni liberi, de copii care observă poruncile din iubire, cu bucurie, pentru a-i face tatălui plăcere. Decalogul rămâne în continuare un jug, o povară. Dar promulgat de Iisus, în noua condiţie de copii ai lui Dumnezeu, Decalogul devine un jug dulce şi o povară uşoară. "De nu va întrece dreptatea (sfinţenia) voastră pe aceea a cărturarilor şi a farizeilor nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Mt 5,20) spune Iisus. Dar nu observau farisei şi cărturarii cu fanatism cele mai mici prescripţii ale legii? Cum ar putea fi întrecută sfinţenia lor? Ba da, le observau. Şi totuşi sfinţenia lor nu valora nimic în ochii lui Hristos fiindcă observau poruncile fără iubire şi fără bucurie, trişti, nefericiţi, cătrăniţi, nemulţumiţi, schimonosindu-şi feţele de durere, ca nişte sclavi ameninţaţi cu biciul.

Un scriitor bisericesc arată cum aceeaşi Lege a Domnului poate fi pentru unii povară zdrobitoare, pentru alţii bucurie nestăvilită, evocând scena din capitolul al XIII-lea din cartea I a Cronicilor: Chivotul Legământului având în el Decalogul scris pe cele două table de piatră a fost dus de la Chiriat-Iearim în casa lui Obed-Edom. A fost pus într-un car. Boii trăgând, gemeau, se smuceau, la un moment dat erau gata-gata să răstoarne carul. David în schimb şi tot Israelul se bucurau, jucau înaintea lui Dumnezeu cu toată puterea lor, cântând şi zicând din harfe, din lăute, din tobe, din chimvale şi din trâmbiţe.
"Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile mele şi să păziţi şi să împliniţi legile mele" (Ez 36,26-27).
Ne rugam acestui duh nou şi aceastei inimi noi pentru ca, prin lucrarea Duhului, Decalogul să devină legea lăuntrică a iubirii.

pr. Claudiu Dumea


Autor: Viviana