Despre Sfîntul Apostol Toma, zis “Geamănul” (în gr.: Didymos), evangheliile nu dau prea multe amănunte. Sin­opticele (Matei 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 15), apoi şi Faptele (1, 13), îl pomenesc doar în treacăt, ca pe unul dintre cei 12, fără alte menţiuni. Tot ce ştim despre el din surse canonice provine din Evanghelia după Ioan: supra­numele lui Toma (11, 6; 20, 24; 21, 2), atitudinea lui din pragul învierii lui Lazăr (11, 16), nelămurirea lui aparent naivă asupra unei afirmaţii a Mântuitorului (14, 4-6), vestitul episod al îndoielii de după Înviere (20, 24-29) şi prezenţa lui în ceata celor 7 ucenici cărora Domnul li S-a arătat la Marea Tiberiadei (21, 1-2). Tradiţia ne spune că ulterior Toma a propovăduit în Mesopotamia, Persia şi India, fiind martirizat la Edessa. Lui îi este atribuită şi o evan­ghelie apocrifă păstrată în limba coptă (există deja mai multe traduceri româneşti prin intermediar), cu puter­nice accente gnostice, descoperită şi editată pe la jumăta­tea secolului XX (datînd însă, cu destulă certitudine, abia din secolul II d. Hr.).

Toma este, într-un fel, unul dintre Apostolii cei mai nedreptăţiţi de memoria culturală a posterităţii, mai cu seamă în vremurile moderne. Judecat îndeobşte reduc­ţionist, doar prin prisma “necredinţei” sale din episodul menţionat, el s-a încetăţenit în conştiinţa majorităţii nu ca “Toma Geamănul”, ci ca “Toma Necredinciosul”, fiind oferit cel mai adesea drept contra-exemplu, chiar şi la nivelul limbajului curent. Un Giovanni Papini l-a de­cre­tat (cu anumite nuanţări, care îndeobşte nu mai sunt reţinute) nici mai mult nici mai puţin decît “patron al spiritului modern” – imagine para­­digmatică a îndoielii, suspiciunii şi îndărătniciei neînţelepte.

Privit altfel decît în pripă, Toma nu face însă decît să întruchipeze într-un anumit moment o stare de spirit care a fost comună, chiar dacă mai puţin pregnant, tuturor apostolilor şi ucenicilor, pînă la deplina încredinţare. El vădeşte, cu o sinceritate mai brută, nevoia gene­rală de concret a omului (cel puţin în condiţia lui actuală), ceea ce constituie, poate, şi una dintre raţiunile Întrupării. Pe de altă parte, el nu face decît să exploateze pînă la capăt o posibilitate imediată: Hristos nu Se înălţase încă; El era, aşa-zicând, la îndemîna omului iscoditor, cum nu va mai fi pentru cei de după aceea. Este tocmai ce spune Domnul, dojenindu-l fără asprime pe Toma (după cum fără asprime o dojenise cîndva, tot pentru piosul ei abuz de concret, şi pe Marta, sora Mariei şi a lui Lazăr): “Adu degetul tău încoace şi vezi mîinile Mele, şi adu mâna ta şi pune-o în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios […] Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 27-29). E de observat că nici Iisus, nici evanghelistul nu mai emit vreo altă judecată asupra gestului lui Toma.

Toma nu se îndărătniceşte cu gând sau cu inimă rea, ci mai degrabă tatonează, aşa cum făcuse şi la cuvân­tarea de despărţire cu care se încheiase Cina cea de Taină: “Şi unde mă duc Eu, voi ştiţi, şi ştiţi şi calea”, zice Dom­nul. Iar Toma: “Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum pu­tem şti calea?” (Ioan 14, 4-5). Toma vrea mereu să smulgă lămurirea, încredinţarea deplină. El e mai de­gra­bă precaut decât naiv, reprezentînd o varietate tipo­logică a psihologiei umane, marcată de setea – principial legitimă – de claritate şi concreteţe. E de crezut că el bănuieşte prea bine la ce se referă învăluit Iisus, dar forţează con­firmarea mai directă şi mai desluşită, care nu întîrzie să vină (Ioan 14, 6-7). Dacă e vorba de naivitate, mai evi­dentă apare, în episodul cu pricina, cea a lui Filip, care cere ca Domnul să li-L arate pe Tatăl, drept care şi Iisus îi răspunde mai vădit dojenitor: “De-atîta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?” (14, 9), cum nu găsise de cuviinţă în cazul lui Toma.

Când e vorba de Petru, nimeni nu-l judecă predi­lect prin episodul lepădării, care este privit cu înţelegere, ca un fapt accidental şi colateral. Cu aceeaşi înţelegere s-ar cuveni privită şi insistenţa lui Toma. Mai ales că pe acesta îl definesc mult mai bine alte două lucruri, con­semnate cu grijă de Ioan: fervoarea jertfelnică şi forţa mărturisitoare de care dă dovadă, mai întâi în pragul învierii lui Lazăr, apoi după ce pipăie rănile Domnului. Cum arhiereii şi fariseii începuseră deja să uneltească împotriva lui Iisus, ucenicii se codeau să-L însoţească la Betania, aproape de Ierusalim. Dar iată că Toma îi însu­fleţeşte, zicându-le: “Să mergem şi noi şi să murim cu El!” (Ioan 11, 16). Cum să-ţi fie necredincios cel până la urmă gata să moară pentru tine? Şi iată că, după ce Domnul îi ia mâna şi i-o pune în rănile Sale, ca într-o cuminecare mai degrabă tainică decît demonstrativă, Toma izbucneşte cu acea exclamaţie cutremurătoare şi de neuitat (poate cea mai sinceră şi mai profund omenească în simplitatea ei): “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

Ce sublimă şi desăvârşită mărturie a omului deplin încredinţat! E chiar mai mult decât mărturisise înainte Petru (“Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” – Matei 16, 16), pe care Iisus îl fericise pentru aceasta; Pe­tru, cum s-a observat, Îl mărturiseşte mai ales ca Mesia (cf. Marcu 8, 29; Luca 9, 20), pe când Toma Îl mărtu­ri­seşte de-a dreptul în maiestatea şi plinătatea dumnezeirii Lui: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

Fie ca toţi “necredincioşii” să strige cu Toma că­tre Hristosul cel viu, Ce poate fi “pipăit” în concreteţea a două mii de ani de istorie creştină: “Domnul meu şi Dum­nezeul meu!”. Şi să fie gata să moară cu El, pentru ca întru El să guste învierea!
Poate că, dincolo de cronologie, trebuie să vedem şi o altă semnificaţie în aşezarea Duminicii Tomii după Săptămâna Luminată. În popor i se mai spune “Paştele cel mic”. Ea stă, în orice caz, în prelungirea tainei pascale: “ne­credinciosul” ne încredinţează, o dată mai mult, asu­pra Învierii!

Răzvan CODRESCU