Sfintii Parinti s-au apropiat mereu apofatic de tema pomului (relationata cu taina paradisului), surprinzand diverse aspecte si neingaduind interpretari lipsite de evlavie. "Stiu ca se palavrageste mult despre pomul din rai", spune Sfantul Ioan Gura de Aur, aratand ca majoritatea indraznetilor "cauta sa arunce vina de pe om pe Dumnezeu" pentru esecul protoparintilor (cf. Omilii la Facere, 14, 4). La randul lor, ne avertizeaza Sfantul Maxim Marturisitorul, "marii dascali ai Bisericii, avand multe a spune - prin harul din ei - despre aceasta tema, au socotit ca e mai bine sa cinsteasca locul cu tacerea, nevrand sa spuna ceva mai adanc din pricina neputintei celor multi de a se ridica la intelegerea celor scrise" (Raspunsuri catre Talasie, 43).
IMircea Eliade aplica temei biblice tipologia religioasa obisnuita, astfel, "Pomul Vietii era "ascuns" si nu devenea identificabil si deci accesibil decat in momentul in care Adam si-ar fi insusit cunoasterea binelui si raului, adica intelepciunea". Dumnezeu apare ca Deus otiosus, gelos pentru nemurirea pe care omul ar fi dobandit-o; El este cel care l-a asezat pe sarpe ca obstacol.
Trecand peste aceste grosolanii, trebuie sa aratam ca Biserica nu accepta vreo separare a vietii de intelepciune: "pomul vietii si ca intelepciune se deosebeste foarte mult de pomul cunostintei binelui si raului, care nici nu e intelepciune, nici nu e numit intelepciune" (Sfantul Maxim Marturisitorul).
Pentru Biserica lui Hristos, problematica pomului si a gradinii din Eden e legata de taina scoaterii lui Adam din pamant si de chemarea acestuia la o existenta transfigurata, duhovniceasca. Pomul, paradisul, pamantul si in cele din urma cosmosul intreg tineau de libertatea omului, de modul in care acesta le asuma. Sfantul Ioan Gura de Aur afirma ca Dumnezeu nu i-a poruncit omului nimic, ci doar l-a sfatuit in privinta tainelor creatiei, promovandu-i astfel libertatea (cf. Omilii la Facere, 14, 3).
Sfantul Ioan Damaschin arata ca, intrucat "Dumnezeu a vrut sa-l faca pe om dintr-o fire vazuta si nevazuta", era firesc ca paradisul - "situat in partea de rasarit, mai sus decat tot pamantul" - sa aiba o structura similara, vazuta si nevazuta: "Unii si-au inchipuit ca paradisul este sensibil, iar altii ca este spiritual. Dar mie mi se pare ca dupa cum omul a fost creat in acelasi timp corporal si spiritual, tot astfel si locasul preasfintit al acestuia a fost creat in acelasi timp corporal si spiritual, avand o infatisare dubla" (Dogmatica, II, 11).
Cuviosul Nichita Stithatul, reluand invatatura Sfantului Ioan Damaschin, vorbeste de doua raiuri: unul material, "sadit in lumea aceasta", adica neidentificandu-se cu ea, si unul spiritual, "sadit in lumea gandita cu mintea si nevazuta, aflandu-se [...] in mijlocul omului zidit de Dumnezeu si asezat pe pamant" (Vederea duhovniceasca a raiului, 3). Asezat "ca o lume mare in cea mica vazuta", omul creat dupa chipul lui Dumnezeu (sau "paradisul duhovnicesc") trebuia sa spiritualizeze acest loc privilegiat al Edenului, facandu-l intru toate asemenea lui sau extinzand taina sa in acesta. Expresia romaneasca "omul sfinteste locul" e foarte potrivita aici. Abia prin induhovnicirea gradinii din Eden era posibila transfigurarea creatiei intregi, ca sens al acesteia, pentru ca "toata zidirea acestei lumi vazute si sensibile - adica cerul si pamantul si toate cele din el - s-a facut ca un rai mare tuturor oamenilor inainte de cel pregatit si sadit lui Adam in Eden".
Implinirea vocatiei spiritualizatoare a omului si implinirea asteptarii creatiei de a se induhovnici prin om sunt biblic si de Parinti contemplate in taina pomului paradisiac.
Sfantul Maxim, Marturisitorul interpreteaza tema pomului: contemplata duhovniceste, ea ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste ofera cunostinta raului.
In exegeza antropologica, Sfantul Maxim vizeaza atat "pomul vietii" cat si "pomul cunoasterii": "pomul vietii e mintea sufletului, in care isi are intelepciunea scaunul, iar pomul cunostintei binelui si raului e simtirea trupului". Propriu mintii e sa distinga intre vremelnic si vesnic, iar simtirii intre placere si durere. Unita cu cele vesnice, mintea ar fi condus intreaga fiinta umana la viata, insa a preferat sa coboare in cele trecatoare, antrenand moartea fiintei omenesti.
Daca "pomul cunoasterii" daruieste "celor care se impartasesc de el puterea de a cunoaste propria lor fire", "pomul vietii era un pom care avea o energie datatoare de viata sau din care puteau sa manance numai cei care erau vrednici de viata si nesupusi mortii". Porunca lui Dumnezeu s-ar traduce astfel: "suie-te prin toate fapturile la mine, Facatorul, si culege din toate un singur fruct, pe mine, viata cea adevarata. Toate sa-ti rodeasca viata, iar comuniunea cu mine fa-o intarirea existentei tale! in chipul acesta vei fi nemuritor.
Aceste sensuri sunt confirmate de Cuviosul Nichita Stithatul, care spune ca "pomul vietii este insusi Dumnezeu, Facatorul tuturor [...], iar pomul cunostiintei [...] e firea noastra si alcatuirea omului".
Parintele Dumitru Staniloae arata ca "privita printr-o minte induhovnicita, ea (lumea) este pomul vietii si ne pune in legatura cu Dumnezeu; iar privita si folosita printr-o simtire dezlegata de mintea induhovnicita, ea reprezinta pomul cunostintei binelui si raului si-l desface pe om de Dumnezeu".
In fiecare Sfanta Liturghie, Biserica lui Hristos reediteaza inceputul acestei priviri dumnezeiesti a lumii, realizat de Adam prin punerea numelor, si desavarsirea mancarii (consumarii) dumnezeiesti a lumii, realizata de Hristos, Fiul Omului, la Cina cea de taina si atunci cand, trecand prin usile incuiate, adica liber de orice constrangere a acestei lumi, a mancat o bucata de peste fript si dintr-un fagure de miere (cf. Luca, 24, 41- 43).
In Sfanta Liturghie a Bisericii se lamureste deplin taina pomului paradisiac. Dumnezeu i-a daruit omului lumea, insa omul trebuia sa o "lucreze". Artefact dumnezeiesc, creatia se cerea implinita ca opera divino-umana, dupa cuvantul Sfantului Maxim ca "toate cele vazute se cer dupa cruce", adica se desavarsesc prin conjugarea eforturilor lui Dumnezeu cu eforturile omului. El nu era chemat sa manance strugurele si graul doar asa cum le-a primit de la Dumnezeu, ci sa intuiasca ratiunile (sensurile) lor si sa transfigureze aceste daruri, in care se cuprinde universul, facand din ele vin si paine. Daca Adam a reusit acest prim pas - Scriptura incredintandu-ne ca a dat nume fapturilor (cf. Facerea 2, 20) -, este sigur ca, ispitit de cel viclean, a cautat in fruct viata, inselandu-se. Biserica realizeaza mereu al doilea pas impreuna cu Domnul sau, marturisind ca nu doar cu paine traieste omul, ci mai ales, cu orice cuvant iesit din gura lui Dumnezeu (cf. Matei, 4, 4), oferindu-i lui Dumnezeu painea si vinul - alimente esentiale, dupa cuvantul Psalmistului (cf. Psalmul 103, 15-17) - intr-un gest de recunoastere a lui Dumnezeu ca unica sursa a vietii: "Ale Tale dintru ale Tale; Tie iti aducem de toate si pentru toate".
In Sfanta Liturghie, Biserica arata ca nu lumea, ci "insusi Dumnezeu este mostenirea celor vrednici" (Sfantul Maxim Marturisitorul). Pentru Biserica lui Hristos, orice tentativa a omenirii de a construi un paradis fara Dumnezeu, de la turnul Babel pana la consumismul contemporan, e sortita esecului.
Dumnezeu "era casa lui (a omului); Dumnezeu era imbracamintea lui stralucitoare; harul lui Dumnezeu il invesmanta; se desfata ca un alt inger cu singurul fruct preadulce al contemplarii lui Dumnezeu; cu aceasta contemplare se si hranea; aceasta pe buna dreptate a fost numita pomul vietii. Dulceata impartasirii dumnezeiesti da celor care se impartasesc cu ea viata neintrerupta de moarte"(SfantulIoanDamaschin).

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu ,Pr. Dr. Doru Costache