De ce e tinerețea atât de frumoasă și de ce suntem atât de fericiti (de nepăsători) când suntem tineri ? Și de ce la bătrânețe e dimpotrivă ?

Pentru că la tinerețe cărțile nu s-au dat încă pe față. Nimeni nu ne poate reproșa ca nu am făcut nimic. Avem tot timpul. Suntem în faza făgăduințelor, privim viitorul de pe un munte Nebo al posibilității tuturor împlinirilor. Totul e cu putință, încă nu putem fi trași la răspundere.
Tinerețea, ca si balul mascat așterne pe fețele noastre nezbârcite un val algebric și o aură difuză (egalitară). Masca și tinerețea deopotrivă, ascund valoarea reală (aritmetică) a fiecărui ins și-l mențin la adăpostul incertitudinii care poate acoperi orice identitate. Aidoma ca la balul mascat, până în momentul scoaterii măștii încă nu se știe cine suntem cu adevărat ori ce vom fi.

Șansele sunt egale: în Țara Minunilor, câtă vreme cărțile stau etalate cu fața în jos, Regina de Cupă e în dilemă: oricare din ele poate fi crăiescu-i vlăstar.

La bătrânețe e cu totul alfel. Ne-am dat cu toții arama pe față, suntem pe deplin aritmetizați, am arătat cine suntem, cât prețuim și ce am făcut. De ce isprăvi ne-am dovedit capabili. Ce și cât am înscris în Registrul cel mare. Și atunci, desigur e vai și amar de toți cei care și-au realizat simbolul general (x,y,z) la valori minime, nule sau negative.

Atunci e ferice de un Goethe, un Verdi, un Victor Hugo, un Tolstoi. Dar ceilalți ? Ceilalti care acum și-au lepădat în mod cu totul definitiv masca și au trecut demult pe planul exclusiv numeric-al preciziei dezvăluitoare de adevăr-la ce se pot aștepta din partea semenilor de nu la silă, dispreț, nerăbdare, lipsă de interes, cerbicie și apostrofări urâte în tramvai ? Și în cel mai bun caz (dar se întâmplă foarte rar) la nițică milă, în care totdeauna intră și nemulțumirea. Căci demascatul, în fond, l-a trădat. Când x-ul se dovedește a fi un simplu 0, la ce se poate aștepta de nu la profunda dezamăgire a aproapelui sau ?

Dar bine, nu există oare un șir natural complet al tuturor numerelor, li se poate cumva cere tuturor să fie numere mari ? Nu. Trebuie să existe și valori nule sau negative. Dar vai de cei care s-au aritmetizat la un nivel scăzut, feștelindu-și algebrica tinerețe. Mai bine le-ar fi fost lor sa nu se fi născut-ori sa fi murit curând, când încă hălăduiau în fermecata împărăție a făgaduințelor neajunse încă la scadență si în faza de început a balului, când proaspetele măști acoperă etanș viitoarele cute, când mătasea dominourilor n-a prins a se mototoli și a se îmbuiba de sudoare.






În viața unui creator adevărat-a unui artist autentic ori a unui om de afaceri hotărât să facă avere cu orice preț- nu există „incidente”, „întâmplări”, „necazuri” care sa poată constitui o piedică definitivă și să justifice, să scuze eșecul. Firile slabe și șovăielnice, pseudo-artiștii vor invoca astfel de incidente-boli, catastrofe financiare, pierderi de manuscrise sau falimente, moartea unei ființe dragi, tragedii familiale, infirmități, intârzieri, întâlniri ratate-crezând că amploarea ori incidența lor îi va scăpa de răspundere în ochii oricărui om de bună credință.

„Incidentele” acestea le vor acorda circumstanțe atenuante și compătimitoarea ori plictisita nepăsare a celor din jur (exasperați desigur de repetarea unor fraze ca „ei, daca nu se prăpădea soru-mea”, „ehei, dacă luam examenul în primăvara”, „altfel era dacă în ajun nu cădeam și nu-mi fracturam bratul”), dar nu vor putea niciodată fi considerate ca o explicație valabilă a faptului că nu au creat o operă ori nu și-au atins țelul. „Incidentele” sunt bune pentru cei ce nu au vlaga necesară creației.

Un om autentic își va împlini țelul oricâte greutăți-mari și mici- i s-ar ivi în cale.
Creatorii lucrează în orice împrejurări: le moare soția, le moare copilul, le plânge copilul toată noaptea, le trece metroul chiar pe sub apartamentul unde locuiesc, îi chinuie o boală cronică, sunt sistematic nedreptățiti, sunt siliți să se mute dintr-un oraș în altul-ce-are-a-face ! Ei merg mai departe calcă peste cadavre, peste al lor în primul rând, pentru ei numai si numai realizarea scopului contează, către el înaintează în stare de somnabulism și de totală indiferență față de tot ce-i împresoară.

Atenție ! Nu cumva să ajung a mă potrivi schițării de mai sus a omului slab ! Sunt mult prea indulgent cu mine și prea grijuliu față de nevoile, drepturile, comoditățile, cerințele celorlalți. De aș putea ajunge la duritate și egoism, de care atâția alții ar voi să scape.

Nicolae Steinhardt-Eseu romanțat asupra neizbânzii