Familia Contemporană

Temeliile familiei de azi se clatină. Se clatină din pricina conflictelor personale. Şi aceasta, deoarece două egoisme nu pot convieţui într-o conjugare de-o viaţă. Cei mai mulţi dintre soţi se înalţă pe sine fără să cedeze în nimic şi astfel strică pacea familiei, refuzând ca după altercaţiile şi divergenţele de opinii sau voinţă să cadă la pace şi să-şi ceară simplu şi smerit iertare.
Fraza iartă-mă, am greşit! a dispărut din lexicul familiei şi se păstrează expresii formale de tipul scuze, pardon, sorry..., uzuale în manifestări şi în locuri publice.

Diavolul nu poate destrăma familia creştină dacă soţii obişnuiesc să se ierte reciproc. Măsura bunei purtări a soţilor nu este dată de uşurătatea legăturilor de societate sau de maniere şi preţiozitate la recepţii sau în vizite, ci în special de comportamentul inimos şi fară viclenie în preocupările zilnice din interiorul casei lor, acolo unde copiii primesc zi de zi lecţii de viaţă.
Participarea copiilor de la vârstă mică la izbăvitoarea Taină a Spovedaniei, întru cunoştinţă, îi va întări cu harul lui Dumnezeu, astfel încât să-şi clădească viitorul pe temelia durabilă a vieţii de
comuniune cu Hristos. Este fundamental ca părinţii să-şi înveţe copiii de foarte mici să ceară şi să dea iertare după fiecare mică neînţelegere. Am propune ca fiind corect, chiar de va părea desuet, ca să-i înveţe pe copii să le sărute mâna părinţilor şi bunicilor în fiecare seară, înainte de culcare, şi neapărat după spovedanie şi înaintea împărtăşirii cu Sfintele Taine. Pentru că astfel îşi exersează smerenia, respectul şi recunoaşterea celor care au întâietate în familie.

În mănăstirea noastră, după slujba pavecerniţei, mai întâi Stareţul şi în continuare toţi fraţii facem unii altora metanie (plecăciune) şi ne cerem iertare. Smerenia îl arde pe diavol şi iertarea îl izgoneşte. Credem că din casa în care iertarea convieţuieşte cu inima milostivă - virtuţi care-l aseamănă pe om cu Părintele ceresc - niciodată nu va lipsi binecuvântarea lui Dumnezeu, iar porţile raiului vor fi mereu deschise pentru cei ce locuiesc acolo.
De altfel, credinţa că nu banii sau averea, ci dragostea lui Dumnezeu va împlini dorinţele şi nevoile vieţii noastre este de cel mai mare folos pentru copii.

Egoism - iubire de sine – mândrie

O altă boală gravă a vremii o constituie egoismul şi iubirea de sine. Egoismul şi mândria sunt cauzele căderii lui Lucifer şi a cetei sale, precum şi ale celor mai multe dintre căderile noastre şi ale lipsei harului lui Dumnezeu. Conform Sfintei Scripturi Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Iacov 4, 6), iar Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului"
(Pilde 16, 5).

Cel mândru se socoteşte pe sine mai bun ca ceilalţi în toate şi consideră părerea sa întotdeauna înţeleaptă. Vrea să se impună mereu în jur. Nu ia în seamă părerea nimănui, îi desconsideră şi-i judecă pe ceilalţi, vânându-le şi exagerându-le lipsurile, făcându-se că nu le vede darurile şi virtuţile. Iubirea bolnăvicioasă de sine se manifestă ca slavă deşartă, dorinţa de a plăcea, lăudăroşenie şi
fală, ca impertinenţă şi îndrăzneală, ca împotrivire la orice autoritate sau putere superioară şi ca autojustificare.

Autojustificare

La polul opus smeritei recunoaşteri a păcătoşeniei noastre se găseşte cel mai mare şi mai periculos vrăjmaş al pocăinţei: autojustificarea, născută din mândrie. Rătăcirea în zilele noastre este aşa de mare, încât până şi oamenii înglodaţi literalmente în păcat rămân neruşinaţi şi nepocăiţi, justificându-se pe sine pe deplin. Intr-o lucrare a unui scriitor contemporan eroul săvârşeşte cu bună-ştiinţă o crimă, căutând astfel ieşire din fundătura vieţii în care ajunsese, dar este prins şi trimis în închisoare. Este condamnat la moarte şi cu puţin timp înainte de execuţie repetă insistent: am avut dreptate, am dreptate, voi avea dreptate .
Omul care se justifică pe sine suferă mai mult de probleme psihice, deoarece nu-şi recunoaşte vinovăţia. Devine astfel nervos, tulburat, nemulţumit, pretenţios, revoltat. Urmând exemplul lui Lucifer, nu vrea să-şi ceară iertare şi să-şi mărturisească păcatele. Repetă ca pe un refren: am avut dreptate, am oricum dreptate, voi avea întotdeauna dreptate, şi pune singur stavilă veşnică milei dumnezeieşti.

Judecarea (critica) celorlalţi

O formă foarte dăunătoare a egoismului şi a iubirii de sine este grija de ceilalţi, adică preocuparea indiscretă pentru viaţa celorlalţi şi judecarea lor.
Omul de astăzi, din cauza multelor activităţi (uneori două servicii, şedinţe, conferinţe, întruniri, sport şi multe altele), dispune de foarte puţin timp pentru cercetarea Legii lui Dumnezeu, pentru participarea la viaţa de taină (sacramentală) a Bisericii, pentru cercetarea sinelui, pentru amintirea de moarte - care e adevărata filozofie despre viaţa veşnică - şi pentru mântuirea sufletului său.
În paralel, toate mijloacele mass-media, cu modul lor provocator, bazat pe impresii, vin şi umplu mintea şi sufletul cu ştiri, comentarii şi informaţii despre tot felul de teme şi în special despre delicte, greşeli, eşecuri, scandaluri şi păcate ale altora. Şi, dacă ia cineva în consideraţie că omul contemporan urmăreşte până noaptea târziu cu o atracţie ferventă programele acestea, pierzând astfel şi puţinul timp ce l-ar fi putut destina îndeletnicirii cu sine şi cercetării sinelui, atunci înţelege de ce am ajuns judecători şi cenzori ai tuturor şi ne ignorăm propria boală, justificându-ne pe noi în toate.

De aceea, grija de cele străine nouă, cu cele trei forme ale sale (bârfa, judecarea şi denigrarea aproapelui), a luat forma unei epidemii globale, creând între oameni răceală, vrăjmăşie, ură, amintirea de rău şi părăsirea de către harul lui Dumnezeu.
Judecarea sau bârfa, precum conchid toţi Părinţii Bisericii noastre, este dintre cele mai mari păcate, deşi ne par de mică importanţă. Aceasta, pentru că arată lipsa dragostei pentru ceilalţi şi egoism.

Sfântul Ioan Scărarul o caracterizează cu precizie:
Lipitoare grasă, tăinuită, care suge şi zădărniceşte sângele iubirii.

Judecarea este rezultatul multor patimi. După Sfântul Dorotei: nimic nu-l dezgoleşte într-atât pe om şi nu-l conduce către părăsirea de Dumnezeu ca judecarea, vorbirea de rău şi cleveteala aproapelui. Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul se pronunţă categoric zicând: Cel care se preocupă cu păcatele celorlalţi sau îl judecă pe fratele său chiar şi numai ca bănuială nu a pus încă început pocăinţei, nici nu a început cercetarea păcatelor sale.
Sfântul Nicodim Aghioritul subliniază că judecarea şi discreditarea celuilalt, şi mai ales când constituie o calomnie şi o necinstire a sa, echivalează cu uciderea. Cu o crimă comodă şi lipsită de primejdii, de vreme ce se săvârşeşte din fotoliul sufrageriei, în contrast cu uciderea propriu-zisă a trupului, care de obicei implică şi tulburare, anxietate, pedeapsă penală şi închisoare.
Judecarea ne arată drept creştini fără minte. Hristos spune: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsurati vi se va
măsura.
Adică singuri ne condamnăm pe noi înşine să cădem în aceleaşi păcate şi dăm măsura judecăii neîndurătoare lui Dumnezeu, dreptul Judecător. Un păcat şi mai mare este osândirea preoţilor. Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu vicleniţi împotriva profeţilor Mei este porunca Domnului, prin gura profetului David. Accentuăm gravitatea acestui păcat pentru a nu fi omis sau tratat superficial la spovedanie.