Greşalele pot fi făcute în trei chipuri: prin cuvânt,prin faptă, prin gând sau prin toate trei.
Graiul articulat i-a fost dat omului ca să comunice cu semenii şi prin comunicare să ajungă la comuniune. Din punct dde vedere moral, vorbirea e un instrument neutru; sensul pozitiv sau negativ i-l dă omul în virtutea libertăţii lui.

Iacob 3: "Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul."
Matei 12:" Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit."

Creştinismul este prin excelenţă o religie prin excelenţă pragmatică. Întreaga lui teologie bogată şi profundă, se focalizează asupra faptei.

Pomul se cunoaşte după roadă şi omul după faptă: Luca 3,9 "Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc."
Matei 7,21: "Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri."

Apropierea de Iisus şi asumarea cuvintelor Lui trebuie să ducă neapărat la faptă: Matei 5,16 "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri."
"Oricine vine la Mine şi aude cuvintele Mele şi le face, vă voi arăta cu cine se aseamănă: Asemenea este unui om care, zidindu-şi casă, a săpat, a adâncit şi i-a pus temelia pe piatră, şi venind apele mari şi puhoiul izbind în casa aceea, n-a putut s-o clintească, fiindcă era bine clădită pe piatră. Iar cel ce aude, dar nu face, este asemenea omului care şi-a zidit casa pe pământ fără temelie, şi izbind în ea puhoiul de ape, îndată a căzut şi prăbuşirea acelei case a fost mare." Luca 6, 47-49

Păcatele prin faptă sunt de două feluri: comisive şi omisive. Printre cele comisive pot fi amintite ca mai grele şi foarte grele: jaful, tâlhăria, spolierea săracilor, desfrâul, sodomia, cruzimea, omuciderea, pruncuciderea.
În general ăcatele omisive nu ne atrag atenţia, ca unele ce par lipsite de importanţă. În judecata comună, fapta contează nu lipsa faptei. Însă în ordinea raţiunii omeneşti, omisiunea faptei bune este tot atât de gravă ca şi comiterea unei fapte rele, dacă nu chiar mai gravă. Criteriul Judecăţii este relaţia faptică a omului cu semenii săi, cu orice suferind înlăuntrul căruia se află Hristos Însuşi. În osânda finală vor cădea toţi cei care nu l-au ajutat efectiv pe cel flămând, pe cel însetat, pecel străin, pe cel gol, pe cel bolnav, pe cel întemniţat.(Matei 25, 31-46)

Acestea sunt păcate comisive. E grav să-i furi sărmanului pâinea de la gură, dar e mult mai grav să nu i-o dai pe a ta atunci când lui îi lipseşte. Chipul unui astfel de om este bogatul zis nemilostiv din parabola cu acest nume, al cărui suflet s-a dus în chinurile iadului pentru simplu motiv că, de-a lungul unei vieţi nici măcar nu-l luase în seamă pe săracul Lazăr de la poarta lui. (Luca 16, 19-31) În asemenea cazuri, nu nepăsarea se pedepseşte ci nesimţirea. Aşadar, păcatul prin faptă nu este doar fapta rea ci şi absenţa faptei bune. De aceea, odată cu rugăciunile pentru morţi, oamenii fac şi pomeni în numele acelora.

Păcatul prin gând este cel mai subtil şi mai puţin controlabil, cel mai viclean şi mai frecvent, şi tocmai de aceea marii nevoitori duhovniceşti îl au în prim-planul preocupărilor lor. În cele mai multe cazuri, gândul este izvorul faptei. Din gândul rău se naşte păcatul făcut cu ştiinţă, adică premeditat. Dacă în spatele gândului stă impulsul violent al unui sentiment diabolic, gândul este cel care îl întreţine şi-l organizează. Întâia crimă din istoria omenirii, aceea a lui Cain, şi-a avut obârşia în sentimentul invidiei, dar gândul a fost acela care i-a urzit ucigaşului planul de a-şi atrage fratele la câmp spre a-l ucide fără martori.

Unul din resorturile păcătoase ale gândului este amintirea, mai ales când aceasta se consumă în zonele erosului revolut; ea întreţine voluptatea virtuală şi împiedică sau amână părerea de rău, adică pocăinţa. Gândul însă poate alimenta şi aducerea aminte de răul pe care cineva ţi l-a făcut cândva, ceea ce împiedică iertarea sau, mai mult, poate sugera o răzbunare târzie.

Chiar când nu devine faptă rea, gândul rău, tot păcat rămâne. Iată ce ne spune Domnul în această privinţă (Matei 5,28)
"Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui."

Iată de ce una din luptele acerbe ale războiului nevăzut de care ne vorbesc asceţii este purificarea inimii de gândurile dăunătoare. Aceasta, potrivit lui Avva Antonie, se poate obţine printr-o severă şi susţinută disciplină a minţii.

Arhim Bartolomeu Anania