Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. (Facerea 2,7)

Acest chip al creării omului arată că el este fiinţa perfectă şi cea mai apropiată de Dumnezeu. Omul se formează nu printr-o acţiune unică, aşa cum au fost create celelalte fiinţe, ci se formează şi se zideşte treptat. Pentru a forma cerul, pământul, marii luminători, nenumăratele plante şi animale, Creatorul a folosit doar Cuvântul Său. Acelaşi Creator, când a făcut omul, ni se arată la început cugetând în Sine Însuşi şi abia apoi acţionând creând trupul, iar mai apoi dând suflare de viaţă. Din acest act al creaţiei observăm că trupul omului este incomparabil cu suflarea animalelor făcute din pământ din porunca Creatorului. (Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor". Şi a fost aşa.) Totuşi primul început al omului este ţărâna, iar aceasta trebuie să fie un izvor de smerenie.

Sufletul după prima lui manifestare în om, se mai numeşte suflare de viaţă şi el a fost raportat la zona feţei, cea care îi serveşte drept oglindă şi exprimă caracterul acţiunilor şi simţurilor lui. Tot omul se mai numeşte şi suflet viu deoarece în momentul unirii sufletului cu trupul, el devine o singură fiinţă compusă din trup şi suflet, în care sufletul este preponderent.

Trupul este locaş al sufletului, este ca o platoşă, ca o armă care îl protejează. Cei doi mari apostoli îl numesc cort.

2Petru 1, 13-14 : Socotesc, dar, că este drept, câtă vreme sunt în acest cort, să vă ţin treji, prin aducerea aminte, Fiindcă ştiu că degrabă voi lepăda cortul acesta, precum mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos.

2Cor 5, 1-4 : Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri. Căci de aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer,Dacă totuşi vom fi găsiţi îmbrăcaţi, iar nu goi. Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim să nu ne scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă.

Trupul este deci haina dar şi arma sufletului, iar sufletul se înconjoară şi se îmbracă cu membrele trupului, după cum spune Macarie cel Mare.

Sfânta Scriptură mărturiseşte clar că omul este deplina creaţie a lui Dumnezeu.(Fac 1,27 : Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie). Dumnezeu este unicul care are puterea de a-i descoperi omului începutul său, precum şi chipul acestui început.

Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit, înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale.

Din nemăsurata Sa milostivire, Dumnezeu se dă pe Sine Însuşi credincioşilor, ca mai apoi, aceştia, într-o vreme cât se poate de scurtă să-L moştenească, El, Dumnezeul nostru îşi doreşte să se sălăşluiască în trupul omului pentru a-l face Sieşi lăcaş.
Precum Dumnezeu a creat cerul şi pământul pentru ca omul să locuiască în ele, aşa a creat trupul şi sufletul drept locaş Sieşi, pentru a putea vieţui şi de a se desfăta în acest trup precum în a Sa casă împreună cu minunata Sa Mireasă şi anume sufletul.
2 Cor 11,2: "... pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită."

Dumnezeu a creat natura pe care o înţelegem cu raţiunea, adică pe îngeri şi toate puterile cereşti, a căror fiinţă fără îndoială este raţională şi fără trup, în raport cu substanţa care are calitate inferioară. Fiinţa dumnezeiască, unică în propriul său sens, este imaterială şi fără trup. Dumnezeu a creat încă şi natura simţitoare, adică cerul, pământul şi tot ce se află între ele.

Dintr-o materie văzută şi una nevăzută, Dumnezeu cu mâinile Sale, a creat omul după chipul şi asemănarea Sa, trupul l-a luat din pământ, iar sufletul-înzestrat cu raţiune şi sentiment-i-a fost transmis printr-o suflare a Sa. Deci sufletul şi trupul au fost create împreună.


Dumnezeu l-a creat pe om fără de păcat, drept, iubitor de bine, străin de orice grijă şi întristare, înzestrat cu toate virtuţile, bogat în toate bunătăţile, ca o a doua lume (în lumea mare se găseşte cea mică), ca un înger care i se închină lui Dumnezeu, creat dintr-un amestec de două materii (văzută şi nevăzută), un contemplator al creaţiei văzute, pătrunse cu mintea, împărat a toate câte sunt pe pământ, dar care se supun Supremului Împărat şi tot supus celor cereşti şi pământeşti, celor vremelnice şi nemuritoare, văzute şi pătrunse de raţiune, ca ceva intermediar, între măreţ şi josnic.

A creat astfel duh şi trup: duhul pentru a primi harul şi trupul spre împiedicarea mândriei. Duhul pentru a fi statornic şi să-L proslăvească pe Binefăcătorul său, iar trupul pentru suferinţă, ca suferind să înţeleagă că nu trebuie să se înalţe.


Domnul nostru Iisus Hristos, săvârşind răscumpărarea noastră şi pregătind omenirea pentru a primi Duhul Sfânt, a stat în mijlocul ucenicilor după Învierea Sa, a suflat peste ei şi le-a zis :"Luaţi Duh Sfânt ." (Ioan 20,22) Care a coborât peste ei din cer ca o puternică suflare de vânt. Peste suflet, în momentul creaţiei lui, s-a revărsat Harul Dumnezeiesc. Precum Duhul lucra prin prooroci, îi învăţa, se sălăşluia întru ei, aşa şi în conştiinţa lui Adam, când acesta vroia, era cu El şi-l învăţa. Până la căderea lui, neamul omenesc se înmulţea fără patimă. După aceea, omul s-a născut deja omorât de păcat: În fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea."

Sfântul Macarie spune: Până când Cuvântul lui Dumnezeu a fost cu el (cu Adam), iar el a păzit Legea, el le-a avut pe toate. Însuşi Cuvântul i-a fost lui moştenire, i-a fost haină şi slavă, care-l acoperea şi-l îndruma. Precum singur este învăţat, aşa a numit şi toate fiinţele. Duhul îl lumina şi-i poruncea: numeşte aşa sau pune-i acest nume.

Este cu neputinţă, aflându-ne în starea noastră de cădere, să primim o explicaţie clară privind starea dde desăvârşire după trup şi suflet în care au fost strămoşii nostri. Ei şi-au început existenţa în stare de sfinţenie şi curăţie, noi însă am început-o spurcaţi şi împătimiţi. Ei au fost nemuritori cu trup şi suflet noi însă ne naştem cu sufletul şi trupul afectate de sămânţa morţii.

Strămoşii se aflau într-o permanentă pace cu ei înşişi, cu tot ce-i înconjura, într-o permanentă pace duhovnicească, în contemplarea fineţii acestei lumi, în gândul la Dumnezeu, în vederea Lui. Noi ne agităm şi ne măcinăm în patimile păcatului care sfâşie şi chinuie sufletul şi trupul, în permanenţă luptăm cu noi înşine şi cu tot ce ne înconjoară, suferim şi ne tânguim, tot ce ne înconjoară se află într-o tulburare îngrozitoare, o necontenită şi deşartă osteneală, în "facerea de lut şi cărămidă" şi în robia lui Faraon.

Aşadar, noi suntem căzuţi şi morţi din momentul naşterii noastre iar ei au fost sfinţi şi fericiţi din momentul creării lor.

Sfântul Ignatie Briancianinov