Sfântul Ciprian s-a născut, probabil, în prima jumătate a sec. al III-lea, în Cartagina, actualul oraș Tunis, Tunisia, în nordul Africii. Data martirizării sale presupune incertitudini, fiind plasată, în tradiția catolică, pe 26 septembrie 304, în cea răsăriteană, pe 2 octombrie 268 (15 octombrie, rit vechi), iar conform altor apologeți, la sfârșitul veacului al treilea. Toate sursele indică însă aceeași locație, Nicomedia, în prezent orașul İzmit din Turcia. Deși au fost contemporani, nu trebuie confundat cu Thascius Caecilius Cyprianus, episcopul Cartaginei, martirizat în circumstanțe similare, la 14 septembrie 258. Sfântul Ciprian poate fi întâlnit și în lumea vorbitoare de spaniolă și portugheză, prin contaminare cu galiciana, drept San Cibrao.

Așa cum o putem afla azi, istorisirea ne-a ajuns prin intermediul hagiografului Symeon Logothetes (a doua parte a secolului al zecelea), care a dezvoltat un poem al împărătesei Aelia Eudochia din secolul al cincilea. Aceasta l-a cules, probabil, în timpul pelerinajelor sale care au inclus Antiohia Siriei din Turcia de azi.

Ucenicia și cariera de vrăjitor


Născut din părinți cartaginezi păgâni, Ciprian servește încă din primii ani în temple ale lui Apolon. La șapte ani Ciprian este încredințat unor vrăjitori pentru a învăța meșteșugul drăceștii înțelepciuni. Când împlinește zece ani, Ciprian este trimis de părinți în Grecia, să săvârșească jertfe pe Muntele Olimp. Aici stă până la 15 ani și tot aici pare a deprinde marea parte a cunoștințelor sale, întrucât, se precizează, acolo se afla nenumărată mulțime de idoli întru care mulți diavoli locuiau. Abilitățile sale deja includ: schimbarea văzduhului, pornirea vântului, slobozirea tunetelor și a ploii, tulburarea valurilor mării, stricarea răsadurilor, a grădinilor și a câmpiilor, aducerea de vătămări și răni asupra oamenilor, proiectări astrale (A văzut acolo pe toți zeii și zeițele păgâne și felurite năluciri și vedenii), vrăji ca morții din morminte să vorbească etc. Slujește apoi în temple ale Herei și ale Artemisei, iar la 20 de ani ajunge în Memfis, adâncindu-se în studiul misterelor egiptene, la 30 îl găsim la caldeeni, care îl învață să citească în stele.

Când se stabilește în Antiohia, este deja desăvârșit în toată răutatea: vrăjitor și fermecător, pierzător de suflete, mare prieten și credincioasă slugă a stăpânitorului iadului, cu care singur față în față a vorbit și de cinste mare de la dânsul s-a învrednicit, primind în slujirea lui un grup de diavoli precum și promisiunea de a fi făcut boier între draci, după ieșirea din trup. Aici petrece multă vreme ca prieten al diavolilor, ale căror lucruri, toate, le făcea. Șirul grozăveniilor continuă, astfel: a adus pe mulți oameni spre toată necurata fărădelege, pe mulți ucigându-i cu otrăvurile și cu farmecele, înjunghiind copii și copile spre jertfa diavolilor și pe mulți învățând la vrăjile sale rele, să zboare prin văzduh, să plutească cu luntrea printre nori și să umble pe ape.

Iustina

Tot în Antiohia, tot în acea perioadă, trăia o tânără fecioară născută din părinți păgâni. Numele ei era Iustina, fiica lui Edesie și a Cledoniei. Într-una din zile, aude un creștin grăind vorbe de mântuire, odată interesul stârnit, caută și află mai multe despre Cuvântul lui Hristos, se botează și îi aduce și pe părinții ei la credința adevărată, hotărându-și-l pe Mântuitor drept Mire.

Aglaid, un tânăr antiohian, fiu de părinți bogați, o zărește într-o bună zi și îi cade dragă. Încearcă el în fel și chip să și-o apropie, dar tot ceea ce primește este refuzul. Astfel, apelează la marele vrăjitor, Ciprian.

Ciprian își trimite, pe rând, toți diavolii să tulbure mintea Iustinei - dar Iustina se cufundă în rugăciune și diavolii sunt alungați de semnul crucii. Se transformă el însuși în femeie, apoi în pasăre, însă credința Iustinei e ca un zid de care iluziile magicianului se zdrobesc, una câte una. Înfuriat, Ciprian trimite necazuri asupra tuturor oamenilor cetății, moarte asupra animalelor acestora și boală Iustinei. Toate se destramă, la rugăciunile fecioarei. Ciprian începe să pună la îndoială puterea diavolilor și încearcă să-i alunge. Aceștia vor să-l sugrume, dar el își amintește de arma Iustinei și, făcând la rândul său, semnul crucii, îi învinge. Dumnezeul Iustinei, ajută-mi şi mie!
Diavolul stătea departe de dânsul şi nu îndrăznea să se apropie, pentru semnul crucii şi pentru numele lui Hristos, care îl înfricoşau şi îl îngrozeau, zicîndu-i: Nu te va scoate Hristos din ghearele mele! Ciprian își arde apoi toate cărțile și îi cere episcopului creștin al cetății, Antim, să îi dea Sfântul Botez. Campion al noii credințe - așa cum campion fusese și în studiul ocultului - Ciprian devine, succesiv, citeț, diacon, preot iar apoi episcop, din această poziție, îi încredințează Iustinei stăreția unei mănăstiri de fecioare.

Istoria spune că diavolul a uneltit și a provocat căderea lui Ciprian în dizgrația ighemonului provinciei, referindu-se la edictul din 250 al lui Decius, care a lansat prima persecuție a creștinilor și încercarea lui Dioclețian de reformare a vieții religioase, care, prin cele patru edicte din anii 303 - 304, declanșează cea mai mare prigonire din istoria imperiului împotriva acestei religii.

Judecarea Sfântului Ciprian și a Sfintei Iustina a început la Damasc și a continuat la Nicomedia, İzmitul actual, unde au fost și executați. Lor li s-a alăturat și cel ce avea să fie Sfântul Teoctist. Consemnările religioase descriu amănunțit torturile incredibile la care au fost supuși, în general, cei care refuzau să revină la credințele politeiste. Trupurile lor au zăcut şase zile neîngropate şi fiind acolo nişte străini le-au luat în taină şi le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul. Acea femeie a îngropat cu cinste trupurile sfinţilor lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina şi Teoctist. La mormântul lor au început să se facă multe tămăduiri ale celor bolnavi care alergau acolo.

Moaşte
Biserica Sfântul Ciprian sau Biserica Zlătari, situată în București, pe Calea Victoriei, între străzile Stavropoleos și Lipscani, construită la jumătatea secolului al XVII-lea, în timpul domniei lui Matei Basarab, de către zlătari (aurari sau argintari), adăpostește o raclă cu mâna dreaptă a Sfântului Sfințitului Mucenic Ciprian. Este un loc de pelerinaj pentru credincioșii care caută aici ajutor împotriva vrăjitoriei.