Crestinismul si Extraterestrii

Este posibil să fii creştin şi  totodată să crezi în extratereştri? Urmează că destinatarii acestor rânduri sunt mai întâi aceia dintre noi care nu văd nici o contradicţie între cele două credinţe, ba chiar, în virtutea acestei informaţii suplimentare pe care pretind că o posedă, se consideră nişte creştini de un rang superior, nişte „iniţiaţi”. La obiecţia firească potrivit căreia în Scripturi nu scrie nimic despre existenţa altor fiinţe raţionale create în cosmos în afară de om şi înger, ori a unor lumi paralele cu a noastră şi autonome, aceştia răspund prompt, afirmând că existenţa unor astfel de fiinţe este confirmată de Scriptură.

De vreme ce, pentru unii din semenii noştri, credinţa în Hristos nu exclude credinţa în extratereştri, voi încerca în schimb să duc cât mai departe ipoteza existenţei acestora pentru a vedea dacă nu cumva cele două credinţe se exclud reciproc. Sper că voi reuşi să arăt că atât un creştin, cât şi un „trekkie” vor înceta să fie cu adevărat consecvenţi credinţei lor din momentul în care le vor combina.

Să admitem aşadar că ar mai exista cel puţin o altă societate de fiinţe raţionale undeva prin Univers. La prima vedere, s-ar putea argumenta că această posibilitate teoretică nu contrazice în mod necesar credinţa în existenţa lui Dumnezeu. Dimpotrivă, o astfel de idee ar putea fi chiar folosită pentru a sprijini imaginea unui Dumnezeu iubitor - cu atât mai iubitor cu cât creează mai multe lumi. Faptul că aceste lumi sunt atât de variate ar trebui să ne incomodeze cu atât mai puţin - variaţia şi diferenţele dintre ele ar exprima o dată în plus iubirea infinit variată a lui Dumnezeu faţă de creaţia Lui.

Dumnezeu e iubirea absolută, este şi inteligenţa absolută. Asta înseamnă că atunci când lucrează, lucrează în funcţie de un plan: Mielul este jertfit înainte de întemeierea lumii. Ce fel de dumnezeu ar fi acela care ar lucra în mod spontan şi din care viaţa ar ţâşni în mod necontrolat? Ar fi nu doar unul neinteligent, ci şi, la limită, unul lipsit de iubire. Pe lângă asta, ceea ce face Dumnezeu trebuie să-L exprime. În măsura în care creatura îl poate reprezenta pe Creator (Rm. 1, 20) ea trebuie să-i aproximeze taina Sa nesfârşită. Şi cum să nu fie Dumnezeu tainic, dacă o simplă celulă stârneşte consternarea celor mai luminate minţi din ghetto-ul oamenilor de ştiinţa? (Să remarcăm în treacăt că atât biologii cât şi geneticienii s-au resemnat cu gândul că nu vor afla niciodată ce anume determină o celulă să se dividă. Dacă le-am spune: dragostea! probabil că ar ridica nedumeriţi din umeri) Dacă este atâta taină într-o celulă, ce taină va fi omul, Dumnezeu-omul ori Sfânta Treime? Într-adevăr, nesfârşita bogăţie de sens din creaţie şi nesfârşita căutare de sens a creaturii trebuie căutate în adâncimea şi nu la periferia creaţiei, nu în vastitatea ei cosmică. Din acest punct de vedere, mi se pare semnificativ faptul că, pe măsura ce se depărtează de Pământ, misiunile cosmice găsesc tot mai multă moarte. Pe scurt: dacă e ceva de aflat despre om, despre lume şi despre Dumnezeu, aceasta se va realiza înlăuntrul omului, nu în afara lui ( Lc. 17, 21).

A doua observaţie: dacă Dumnezeu este Unul, şi creaţia este una. Cu alte cuvinte, unitatea lui Dumnezeu şi unitatea lumii se mărturisesc, se presupun reciproc. Existenţa unor universuri sau civilizaţii paralele presupune:
1. existenţa a cel puţin doi dumnezei, ceea ce ştim că este logic contradictoriu;
2. existenta unui dumnezeu inconsecvent sau a unuia pentru care scenariul Scripturii nu
este decât o variantă demo sau unul din infinitatea de jocuri pe care le-a extras aleatoriu din programul infinit care se derulează din veşnicie întru veşnicie în mintea lui infinită

Ceea ce mi se pare însă o condiţie esenţială a coerenţei şi raţionalităţii lucrării divine, în egală măsură cu cea a unităţii creaţiei, este condiţia comunicabilităţii, condiţie care-o introduce pe cea de-a treia observaţie. Cu alte cuvinte, trebuie să existe o anumită posibilitate de contact, de relaţie, pe de o parte, între fiinţele create, şi între fiinţele create şi Creatorul lor pe de alta. Această comunicabilitate derivă de altfel în mod necesar din faptul că Dumnezeu este Treime şi solicită totodată ca Dumnezeu să fie Treime. E de prisos să mai spunem că existenţa unor universuri sau lumi paralele ar anula nu doar această condiţie ci şi, după cum am văzut, însăşi posibilitatea existenţei lui Dumnezeu.

Trebuie să remarcăm că dacă pentru fidelii scenariilor science-fiction, comunicabilitatea (posibilitatea unui contact cu extratereştrii) este ipotetică, ţinând fie de un viitor nedeterminat, fie de un prezent în care „dovezile” prezenţei extratereştrilor sunt mai degrabă fabricate decât demonstrate, în schimb, în perspectivă creştină, comunicabilitatea este:
1. absolută: între toate stările de existenţă creată (minerală, biologică, animală şi inteligibilă – îngerii), între toţi cei vii (în Hristos, cf.  Ef. 4, 16; sunt cuprinşi în această legătură şi cei pe care-i numim adormiţi) din orice loc, în orice moment, şi în fine, între creat şi necreat;
2. obligatorie şi chiar, într-un anumit sens, inevitabilă (In.15)


Următoarea observaţie se leagă de problema răului şi a morţii, pentru care versiunea ETI are, evident, tot o soluţie tehnologică. Singura explicaţie plauzibilă, consistentă şi coerentă la originea răului şi a morţii este oferită de cele trei religii numite abrahamice: iudaismul, creştinismul şi islamul, adică de singurele religii care au în vedere existenţa păcatului, a celui originar şi a celui actual. În plus, creştinismul este singura din acestea care deţine şi rezolvarea acestei probleme, rezolvare care continuă de altfel să fie aşteptată de celelalte două. Pe scurt, potrivit învăţăturii creştine, moartea este un efect al păcatului. Dar numai omul a păcătuit. Dacă, împreună cu omul, moare şi lumea (Rm. 5, 12), aceasta se petrece în virtutea unităţii şi comunicabilităţii creaţiei care este confirmată atât la nivelul structurii organice a naturii lumii create (potrivit biologilor şi geneticienilor, genele tuturor fiinţelor vii indiferent de gradul lor de complexitate sunt conţinute în inventarul genetic al omului, cu precizarea că omul este înzestrat cu un număr de gene suplimentare care îi sunt specifice) cât şi la nivelul sensurilor, de vreme ce, în absenţa omului, lumea n-ar mai fi avut nici un sens – în termeni biologici, fără om ar fi lipsit ceva fundamental din bagajul genetic al lumii vii, ar fi lipsit din lume o funcţie esenţială . Universul ar fi rămas într-o potenţialitate inactualizabilă –ar fi fost un avorton.

Să presupunem încă o dată că extratereştrii ar exista. Dar atunci mă întreb: mor şi ei? Căci dacă mor, înseamnă ca împărtăşesc destinul omului şi aparţin prin urmare lumii omului ( Rm. 8, 19-23). Iar dacă nu mor, înseamnă că sunt fie dintre cei care au rămas în Paradis în urma izgonirii lui Adam si Eva, adică îngerii, fie dintre cei care erau deja „alien” în momentul facerii omului.

În concluzie, am încercat să arăt că nu este posibil să ai o lectură a Scripturii diferită de cea a Bisericii care să nu ducă, mai devreme sau mai târziu, la o rescriere a Scripturii însăşi în sensul unei interpretări cu totul noi a raportului dintre om, lume şi Dumnezeu. În cazul de faţă, citite în cheie SF, omul, lumea şi Dumnezeu devin esenţial altceva: omul, o inteligenţă care se deosebeşte de un computer doar prin faptul că este conectat la o sursă de alimentare biologică (care ar fi corpul; cât despre suflet, acesta nu va fi decât o metaforă); lumea, un univers indiferent apărut fie în mod accidental, fie necesar dar în nici un caz în mod liber şi din iubire, în timp ce Dumnezeu se reduce la o forţă sau un ansamblu de forţe de tipul atracţiei  gravitaţionale, un „ceva” la care poţi medita dar căruia este de prisos să i te mai rogi. Astfel, toate lucrurile care îi erau familiare şi aproape omului, îi devin, în umbra unui alien, îndepărtate: străinul înstrăinează.
Gheorghe Fedorovici


Autor: Viviana