Înfrânarea

Un filosof a emis ideea ca fiinta umana este prevazuta cu un frau, prin insasi constitutia sa, ca sa nu se inalte prea sus si sa pericliteze suveranitatea Marelui Anonim din varful existentei. Invatatura crestina recunoaste si ea necesitatea unei frane. Dar frana aceasta si-o impune fiinta noastra in mod liber, ea nu e o forta careia ii este supusa in mod fatal. Rostul ei nu este sa impiedice fiinta noastra de a se inalta spre fiinta absoluta, ci dimpotriva, de o dezlega de lanturile care o retin din acest avant.

In conceptia crestina, Dumnezeu nu se teme sa-l ridice pe om pana la impartasirea de propria Sa fiinta, pana la indumnezeirea lui. Fiindca omul, chiar daca devine dumnezeu, prin insusi faptul ca are fiinta creata, este numai dumnezeu dupa har si ca atare nu pericliteaza niciodata suveranitatea fiintei divine.

Infranarea exercitata liber de catre omul credincios, nu e infranare din urcusul catre Dumnezeu, ci din departarea de rele, avand rostul sa-l fereasca pe om de scufundarea totala in lume. Desigur, lumea ca zidire a lui Dumnezeu, isi are rostul ei pozitiv. Ea are sa ne ajute in urscusul catre Dumnezeu. Ratiunile divine ce iradiaza din ea o umplu de lumina si de o transparenta care dau o perspectiva infinita intelegerii noastre. Orice lucru, prin sensul lui niciodata epuizat, prin rostul lui niciodata deplin deslusit in ansamblul universului, trebuie sa dea mereu de meditat ratiunii noastre si sa o inalte dincolo de acel lucru. Orice lucru, prin infinitul sensului si prin inradacinarea lui in infinit, prin legaturile lor de nesfarsita complexitate cu sensurile tuturor lucrurilor este un mister. Cu atat mai mult, persoana unui semen de al nostru, care niciodata nu poate incapea intr-o formula rationala inchisa, care nu se poate niciodata epuiza in comunicarea ei si in setea ei de cunoastere si de iubire...
Cat de mult ne ajuta un semen de al nostru sa ne ridicam si spre infinitul de taine prin intelesurile interminabile din el; cat de mult ne fortifica in urcusul nostru spiritual prin negraitele si prin nesfarsitele puteri de incurajare, de incredere, ce iradiaza din el.

Din pacate, prin patimi omul ia lumii adancimea luminoasa, transparenta care merge pana la infinit. In loc sa mai fie „orizont de mistere”, lumea devine un continut material consumabil, un zid impenetrabil nestrabatut de nici o lumina de dincolo. Patimile trupesti-lacomia pantecului, iubirea de avutie, curvia-nu mai retin din lucruri si din persoane decat ceea ce este material, ceea ce poate satisface pofta trupului; iar mania, intristarea, slava desarta se explica tot din aceasta reducere a lucrurilor la aspectul lor util trupului si marginit. Lucrurile nu mai sunt decat ceva ce se mananca sau dau alte inlesniri si placeri trupului: il duc repede, ii dau mirosuri si gusturi placute, ii prezinta un aspect material lucios, ii ofera odihna comoda; iar persoana semenului e un trup, care poate trezi placeri trupului nostru. Lucrurile si persoanele nu mai cuprind decat ceea ce cade sub simturi si nimic dincolo de ele.Ele au devenit opace. Pacatul impotriva lui Dumnezeu, al Spiritului creator, e si un pacat impotriva lumii.

Aceasta prefacere a lucurilor in simple bunuri de consum, si aceasta reducere a peresoanelor la aspectul lor de obiecte, in loc de a-l face pe om liber, suveran in mijlocul lumii, l-a facut sclavul ei, sclavul poftelor trupesti crescute peste orice masura. Frana pe care crestinismul il indeamna pe om sa o puna, este revendicarea, din partea spiritului din om, a drepturilor sale fata de impulsurile inferioare care l-au coplesit.

Prin infranarea care limiteaza patimile, omul restabileste conducerea si libertatea spiritului in sine insusi. Prin aceasta trezeste in sine factorul ce vede in lume si altceva decat obiectele care satisfac aceste patimi. Prin infranare, omul alunga de pe lume valul de intuneric si-i reda iarasi insusirea de transparent al infinitului. Deci nu un dispret de lume se manifesta in infranare, ci vointa unei descoperiri a intregii maretii a lumii. Infranarea nu e intoarcere de la lume peste tot, pentru a-L cauta pe Dumnezeu, ci o intoarcere de la o lume ingusta si ingrosata de patimi pentru a gasi o lume transparenta care devine ea insasi oglinda a lui Dumnezeu si scara catre El.

Propriu-zis, intre lumea adevarata si Dumnezeu nu e un raport de excludere reciproca. Dar ca metoda prealabila pentru gasirea lumii adevarate e folositoare intoarcerea de la lume, de la lumea cazuta prin viata omului sub vraja raului, de la lumea care isi asteapta si ea, oftand, eliberarea.

Aici, de fapt, se despart cele doua drumuri ale crestinilor ortodocsi dupa etapa credintei, a fricii de Dumnezeu si a pocaintei, ce le-au parcurs impreuna. Acum monahii apuca pe un drum, crestinii din lume pe un altul. Monahii apuca pe un drum mai sigur, mai radical, mai scurt. Ei stiu ca patimile se instaleaza in fiinta umana si deci omul ar trebui sa dea lupta infranarii cu sine insusi. Dar maii stiu ca vointa acestuia e slabita de aceste patimi si e mai bine sa-i foe usurata lupta cu ele, luindu-le ocazia de a se naste si starni, adica luindu-le materia care le face sa se formeze si sa aprinda. De aceea ei aleg iesirea din lume iar prin aceasta reteaza de la inceput orice putinta de nastere si starnire a patimii. Toata problema pentru ei de aici inainte este sa persiste in aceasta retragere, fiindca pofta lipsita vreme indelungata de materia care sa o satisfaca sau de prelungirea in fapta, se vestejeste si nu mai duce la patima, sau o slabeste.

Drumul celorlalti crestini este mai prelungit si mai putin sigur, dar nu e exclus sa ajunga si unii dintre ei pe varful sfinteniei. Oricum orice crestin e dator sa se sileasca spre un anumit progres spiritual, iar de acest progres tine si o anumita infranare. Crestinii din lume, nu pot, desigur, sa practice o infranare radicala ca monahii, dar pot practica si ei o anumita cumpatare care, sporind cu vremea, sa ajunga la infranarea monahala. Ei merg mai incet, dar pot ajunge aproape tot pana acolo. Daca le lipsesc ostenelile din proprie initiativa, cele de voie, Dumnezeu compenseaza prin plusul de necazuri ce le aduc asupra lor datoriile si greutatile vietii fara voie. Daca le primesc pe acestea cu rabdare, pot sa se purifice de patimi, aproape ca si monahii. Daca infranarea e o virtute mai mult a monahilor, rabdarea e mai mult a mirenilor, desi nici unii si nici altii nu trebuie sa uite de virtutea celorlalti.

Dumitru Staniloae, Trairea lui Dumnezeu in Ortodoxie


Autor: Viviana